La prânz trecute fix, cu toată împotrivirea dimineții, aveam programat un interviu pentru un post de șef de departament. Era foarte cald și nu prea aveam dreptul să mă plâng, ar fi putut ploua cu găleata pe deux pièces-ul meu alb velin, liniat, cu meticulozitate, de un gând bleumarin. Un sfert de oră am așteptat într-un secretariat abandonat pentru o promisiune promiscuă de limonadă cu inimă de gheață. Până la urmă, ușa biroului a fost deschisă de un bărbat înalt, frumos, dar blond pe dinafară. M-a invitat înăuntru. Acolo, la biroul din lemn de mahon, parte din paradă, aștepta un alt bărbat înalt, frumos, întunecat pe dinafară și rămânea de văzut dacă nu și pe dinăuntru. Cei doi acționari majoritari ai companiei. În birou era o căldură înăbușitoare, aerul de-abia de-abia reușea să nu se dea bătut. Cei doi bărbați renunțaseră la sacouri și își suflecaseră mânecile cămășilor scumpe, impecabil croite.
– Ne cerem scuze, ni s-a stricat sistemul de aer condiționat, până se repară … suferim.
Blondul chiar ar fi vrut să-mi pară rău. Am rezistat două minute foarte lungi, bocind mental pentru fiecare broboană de sudoare sorbită de buzele gravitației. Apoi, neprofesional, am renunțat și eu la sacou. Privirile nu li s-au mai ridicat mai sus de șiragul de perle. Nu le-ar fi păsat nici dacă aș fi purtat cruciulița de la mama și doi căței de usturoi la urechi. Întrebările erau ridicole. M-am lăsat pe scaun în jos, cât să le întâlnesc privirile, după care le-am spus că aveam lucruri mai bune de făcut. I-a pufnit râsul, după care au reînceput recitalul de scuze. Angajaseră deja pe altcineva, dar mă văzuseră în anticameră și se gândiseră că ar fi putut să-și facă rost și de o ieșire la restaurant. Mă priveau rugător. Am scos din geantă și le-am oferit cele două acadele pe care le păstram pentru copiii vecinilor, după care am trântit ușa cu putere, să se facă curent.
Am tras nervii după mine până la prima cafenea ieșită în cale, de unde am sunat-o pe Agnes, ca să-i spun peste ce mârlani dădusem.
Pe Agnes am cunoscut-o la un simpozion despre bla-bla-urile femeii moderne. După opt ore de serviciu, jumătate de oră de mers pe jos, pentru că nu știu ce congres al dentiștilor acaparase toate taxi-urile din oraș, și o jumătate de oră de discurs motivațional promoțional, am adormit una în brațele celeilalte. Ne-a trezit țipetele unei doamne fără riduri de frumusețe, care crezuse că leșinasem de la mirosul prea greu de parfum. Agnes era actriță, una care nici nu trebuia să deschidă gura ca să i se ofere toate rolurile de gâsculiță și care se îndrăgostise de un regizor care fugise în America cu fata care făcea cafele, fără să știe că-și lăsase în urmă, fără viză, unicul moștenitor. Pentru că ce-i mai rămăsese și ei din familie se mutase tot în America, m-a rugat să-i botez copilul.
După un alt interviu nereușit, la nici o lună distanță, am hotărât să-mi fac propria companie, de frică să nu-mi folosesc tocurile pe post de cuțitaș de unghieră, în caz că nu se anunțau ploi. Spre marea mea uimire, dar nu și a lui Agnes, am avut succes.
Cu o zi înainte de botez a trebuit să zbor la Londra, pentru a semna un contract ce declinase orice ofertă de așteptare. M-am întors la timp, cât să-mi îmbrac buna cuviință de dus la biserică. Agnes aștepta în fața ușii, încadrată de cei doi mârlani.
– Ce caută ăștia aici?
– Îl știi pe frate-meu?
Am tras-o deoparte.
– Ăștia-s mârlanii care m-au intervievat fără aer condiționat.
Agnes mi-a pus copilul în brațe, după care a început să râdă ca nebuna. Mârlanii hop și ei, că era gratis!
Preotul, care părea să-i știe pe toți trei și venise să ne invite în biserică, și-a făcut cruce. A trebuit să-i stropească cu agheasmă ca să-i potolească.
Luca, întunecatul, era fratele lui Agnes. Se întorsese de curând din America, ca să mute sediul central al companiei la București. Ștefan, blondul, le era prieten din copilărie. Împărțeam nășitul cu Luca. Pe timpul slujbei ne-am înghiontit ca să luăm copilul din brațele celuilalt, icoanele strânseseră din sprâncene, preotul ne-a stropit intenționat cu apă. Răzvan alterna urletele de proveniență necunoscută cu smiorcăieli de suzetă și clipe de muțenie absolută. După botez și după ce m-am chinuit să-l îmbrac, în timp ce făcea exerciții de înviorare, a adormit fericit în brațele lui unchiu-său.
La petrecere am refuzat să dansez cu mârlanii. Am onorat doar invitațiile unui bătrânel uitat probabil de la petrecerea de dinainte, după care am ascultat amintirile din copilărie transcrise pentru radio-șanț de două mătuși, amândouă surde. Degeaba a încercat Agnes să mă înduplece, până și șampania îmi mirosea a mucegai.
În lunile care au urmat ne-am mai întâlnit și pe la alte sindrofii, deși am evitat pe cât posibil să ies în lume. Agnes a pus însă piciorul în prag și ne-a ordonat să ne maturizăm. M-am maturizat mai ceva ca oțetul!
După o vreme pur și simplu ne-am obișnuit unii cu alții. Mârlanii trăgeau după ei tot felul de pipițe, în timp ce eu și Agnes nici de invitații la film nu puteam face rost. Nu a mai fost nevoie să ne înecăm amarul în motivaționale, căci avea cine să ne scoată din plictiseală: Răzvan, un bărbat pe gustul nostru.
Invitația la nuntă mi-a clătinat toate prejudecățile. Răzvan abia de împlinise patru ani. Agnes și Ștefan s-au căsătorit când vara se săturase deja să tot aștepte și august apucase să-și dea arama pe față. La petrecere am venit însoțită de un miop, care uitase să menționeze că era alergic la confetti. După primele două strănuturi și-a spart ochelarii și a trebuit să-i plătesc taxi-ul până acasă. Întunecatul, pavoazat în gentleman, a îndepărtat brațul unei blonde, încercând să mă consoleze. Am plâns abia peste trei zile, când secretara m-a anunțat că o furtună anulase zborurile și nu mai aveam programată nicio întâlnire. De angajat, angajasem oameni de ispravă, nu prea mai aveam mare lucru de făcut.
Când Răzvan a împlinit șase ani și se pregătea să meargă la școală, a dat maică-sa mare petrecere mare. Agnes și Ștefan așteptau un al doilea copil și anunțaseră, public, că-și doreau aceiași nași. Ca să nu mă răzbun pe pahare, m-am refugiat la petrecerea copiilor. Mai aveau doar jumătate de oră până să fie trimiși la culcare. Mă săturasem să mă consider adult.
– Acum am și tată, și soră!
– De unde știi că ai soră?
– E logic, nu-i așa?
Cel puțin copilul era fericit.
– Dacă nu-i prindeam în fapt, n-o cerea de nevastă!
– Ce vrei să spui?
Mi se trezise brusc atenția, eu ce păzisem în ultimii doi ani?!
– Veneam de la grădiniță, mă aducea mama lui Robert… mama mă uitase de câteva ori peste program, iar tu erai plecată din oraș.
Începusem deja să număr în gând de câte ori dusesem copilul la cofetărie pentru că Agnes întârzia la coafor…
– I-am văzut pupându-se în bucătărie. A făcut o față, ca ăla de și-a pierdut guma de mestecat pe podul lui Munch… Acum nu mai sunt copil din flori, sunt copil din părinți care și-au pierdut capul unul după celălalt. Și câinele. Au pierdut și câinele când l-au scos la plimbare. A lăsat zgarda și a fugit. Degeaba am pus eu afișe pe toți stâlpii, nu se mai întoarce ăla înapoi… Lipsă de considerație… Aaaa, că mi-am adus aminte, am un bilet pentru tine.
– Pentru mine?
– Da, de la întunecatul.
– Ți-am spus să nu mă mai imiți, c-o să dăm amândoi de bucluc!
– Nu se supără, mi-a dat o sută de lei!
– O sută de lei? Ăia sunt bani, nu glumă! Ce-a pus în bilet, praf de strănutat?
– Nu face el din alea, e un gentleman. M-a învățat cum să economisesc banii, ca să pot să-i investesc într-o bicicletă.
– Îți dau eu bani de bicicletă numai nu mai accepta bilețele de el. Bine?
– Când investești e altceva, mi-a explicat el cum e cu mândria de a fi bărbat! Dacă citești biletul îmi mai dă o sută.
Am oftat și am desfăcut biletul. Făcuse economie la cuvinte: „Angajează-mă tu!”
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
