Jurnal de izolare, ziua 12

19 March 2020

Cum în casă mă sufoc de la atâta autoizolare, am ieșit la o scurtă plimbare matinală, per pedes, înspre Cișmigiu. Pe lângă mine trec oameni cu măști vernil, vreo trei autobuze goale, copii gălăgioși, precum și bătrâni palizi și suspicioși, cu tenul de culoarea cretei.

O florăreasă cu doi dinți în gură strigă de mama focului că are reducere de Covid”, de parcă noul virus e vreo sărbătoare legală menită să-i pompeze profit. Probabil e melancolică după adaosul de preț porcesc din perioada 1-8 Martie, când zambilele aveau preț de trandafir, iar un buchet mai arătos costa cât două prânzuri.

Cum pătrund mai înspre burta orașului, scenariul devine fantomatic. Foarte puțini oameni pe stradă. Nici nu mai țin minte când am văzut ultima dată atâția kilometri de pustiu. Singurii pe care îi mai găsești la vreun colț de stradă sunt muncitorii, care schimbă între ei, nestingheriți și senini, foițe de tutun și top 3 bancuri cu blonde. Dacă n-ai vedea ce se întâmplă la știri, ai spune că e o zi de duminică. Sau o perioadă post-beție apocaliptică, ca după Revelion.

Borcanele cu murături stau cuminți la geamurile blocurilor comuniste, pe lângă mușcate obosite și pisici jucăușe. Rufele colorate se sinucid artistic pe o funie gri, iar câte un septuagenar curios stă împietrit la pervazul balconului, ca și cum ar urmări cel mai interesant meci de fotbal.

O femeie cu un ciuf prins în mijlocul capului urlă la vecină-sa, ieșită  de jumătate pe geam, niște informații ce par esențiale și urgente, din care aud doar aceste trei cuvinte înspăimântătoare: Balș, soacră-mea, infecție.

Ce aș mai respira niște aer poluat de București, acum că nu pot! Acum că e frumos afară… și, în sfârșit, vine soarele peste noi, acum că au înflorit magnoliile și Forsythia ne înveselește astenia, acum că ne plimbăm toți cu măști de chirurgi pe fețele obosite și anterior radiate 8h/zi de neonul capitalist.

Singurul loc de care sigur nu îmi e dor e troleibuzul românesc. De când mă știu, pute a pește stricat și a cadavru dosit pe sub scaune, iar întâlnirea cu ai săi călători muribunzi îmi provoacă mici palpitații.

Trec pe lângă un Mega în care am văzut intrând alți panicați ca și mine, cu măști și tot tacâmul. Mascați până la nas și urechi, privind de zece ori clanțele și ușile, aproximând extinderea virusului Corona pe suprafețe. Sincer, nu știu ce se poate afla în mintea babetei care tocmai și-a făcut apariția în fața supermarket-ului. Rujată, într-o blană de nurcă, lungă și cafenie, fară nicio mască sau o minimă protecție, deși e în zona de risc cea mai nașpa, 70 +. Poate că femeia vrea doar să se simtă bine și să fie admirată pentru suprema ei eleganță, că nici de pălăria cu bor n-a uitat! Oare se gândește că moartea tot vine, așa că la ce bun să fii paranoic în ultimele luni? Habar n-am, dar toată lumea din jur e puțin șocată.

Un pic mai încolo, un grup de chinezi se hăhăie artistic în jurul zeului suprem: selfie-stick-ul. Românii de prin împrejurimi au fugit la zece metri distanță, așa că acum țopăie ca niște lăcuste demente. Mai merg puțin și îl aud pe unul care îl întreabă pe un amic, în casca handsfree, dacă se văd diseară să se facă mangă. Păi, da. Având în vedere că suntem un popor ce pune în ierarhia urgențelor hârtia igienică și spirtul Mona la bax, toate aceste întâmplări mi se par justificabile și previzibile.

Mă întorc pe străduțe și traversez parcul Cișmigiu. Pare și el o sufragerie mare și părăsită, ca după o petrecere de majorat. Un singuratic ronțăie fursecuri pe o bancă, în timp ce privește lacul secat. Ia câte un fursec, cu mănușa de plastic, molfăie încet și pare absent într-o lume foarte, foarte îndepărtată. Mai încolo, două tipe corporatiste vorbesc cu patos despre labradori, textura fecalelor la câini pe timp de primăvară, precum și rețete de smoothie-uri pe bază de spanac și spirulină.

©Alberto Groșescu

La taraba cu pufuleți, la înghețată, la toneta cu vată de zahăr ars, peste tot e închis. Nici nebunii mei dragi, cei mai vocali, nu mai sunt de găsit în parc. Dacul patriotard care înjura oamenii și își arăta decorațiile și sticlele de bere goale în timp ce fredona romanțe – oare pe unde umblă acum?

Am vreo douăzeci de mesaje necitite de la o prietenă, desigur și ea, alarmată de virus. Discuții despre Protex, Igienol, simptome reale și simptome imaginare, care a intrat în contact cu nu știu care, o investigație în curs despre rețeaua de distribuție a virusului la locul de muncă, despre ce bine că nu ne-am pupat de Mărțișor și ce bine că nu ne-am luat bilete de avion pentru o vacanță de vară, și multe emoticoane puse laolaltă. Toate îmi plutesc pe fața unui ecran și el agasat, săracul, de cine știe câte bacterii.

Băiețelul din spatele meu îi spune fratelui său: Ai văzut ce ridicol e profu de mate? Predă ecuații de la masa de călcat!

Copiii ăștia chiar mă amuză. Parcă îi și văd în fața calculatoarelor, conectați pe Skype cu proful de mate în timp ce ronțăie eugenii și accesează pe ascuns Tik Tok.

Și mai am noroc cu câinele meu – cel mai zen din această perioadă și cel mai fericit că pot lucra de acasă. Mă uit la moaca lui de câine neperturbat de știri și neatins de obsesii compulsive de igienizare. Ce ușor e în lumea câinilor, cât echilibru.

În timpul carantinei am citit două cărți, am dormit, am răcit, m-am îndopat cu vitamine, am redus conversațiile inutile, am închis robinetul de social media pentru că dădea pe afară cu mizerii, am ieșit cu câinele, m-am plimbat prin parc cu masca pe față, i-am protejat pe cei de lângă mine, m-am spălat obsesiv pe mâini și apoi m-am plictisit de nevroza colectivă din care fac parte, am pus ordine în gânduri și în dulapuri, m-am bucurat că cineva drag a murit înainte să vadă ce se întâmplă în Martie 2020, m-am întristat și i-am îmbrățișat cu gândul pe cei din spitale, pe cei de la ușile spitalelor în care nu pot avea acces, pe rudele care aleg sicrie pentru oamenii pe care îi iubesc și pe care nu o să îi mai vadă niciodată, m-am gândit la cei singuri și bătrâni, neputincioși, uitați, izolați în fața telejurnalelor cu o conservă de pateu de acum trei luni și cu niciun suflet care să-i întrebe de sănătate. Că aici mi se pare că se ascunde Infernul, cu toate simptomele și efectele patogene posibile ale fricii.

Pentru că soluția reală nu e să golim magazinele, ci să golim ura, indiferența și suspiciunea din noi. Să dăm un telefon. Să ajutăm pe cineva fără să așteptăm ceva în schimb. Să nu expunem la boală și chin pe străinul de lângă. Să nu spunem atât de des și mizantropic “nu îmi pasă”.

Să nu luăm în glumă o pandemie care, până la urmă, ne ia pe noi foarte în serios.

Guest post by Diana Petroiu

Diana a terminat Facultatea de Litere, Universitatea din București, specializarea română-spaniolă. A lucrat ca redactor și apoi ca specialist marketing în agenții de comunicare, precum și în companii românești și internaționale. În prezent lucrează într-o corporație americană pe nume Fitbit, unde face digital marketing pentru țările din Europa Centrală și de Est. Diana bea prea multă cafea, îi iubește pe câini un pic mai mult decât pe sapienși, e dependentă de glume sarcastice, plimbări, cărți și fotografii. Ar introduce ca lectură obligatorie în școli Candid sau Optimismul de Voltaire. I-ar plăcea să trăiască într-o lume în care nu mai există virgulă între subiect și predicat, iar ipocrizia nu este trăsătură de nație.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Spune-mi DA

Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști

București, centrul cărei lumi? Vedere din capitală

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro