La ce spune organismul meu NU

4 November 2023

(câteva idei desprinse din cartea lui Gabor Maté – Când corpul spune nu )

La mare căutare sunt, în zilele noastre, cărțile de dezvoltare personală. Puțini cititori mai sunt interesați, se pare, de aventuri ale unor personaje imaginate, fie din prezent, fie din vremuri demult apuse.

Trăirile, conflictele interioare ale Annei Karenina sau ale Doamnei Bovary poate că îi impresionau mai mult pe cei care-și duceau viețile în ritmul molcom al anilor trecuți. Azi, cei mai mulți se pare că vor să se descopere pe sine și să facă tot ce le stă în putință pentru a-și îmbunătăți viața. Ceea ce nu-i un lucru rău.

*

Îmi vine uneori în minte imaginea bunicii, într-una din zilele de vară în care o vizitasem, eu fiind adolescentă pe atunci. Bunica tocmai terminase de citit un articol de ziar, când am intrat pe ușă. Știu că m-a frapat mirarea ei, care, ținând încă jurnalul în mână și, recitind, parcă să se convingă, exclamase:

– Auzi, cică boala secolului următor va fi stresul. Ce-o fi ăla “stres”?!

M-am amuzat puțin atunci, mai zâmbesc, destul de amar totuși, și acum, cu gândul la această amintire. La viața grea pe care o avusese, nu doar ea, ci probabil mai toți bunicii noștri născuți între războaie, ea nu știa semnificația acestui cuvânt. Ba mai mult, culmea, nu cred că l-a trăit la intensitatea pe care prea bine i-o cunoaștem noi azi.

*

Deși eu încă prefer beletristica, la recomandarea mai multor cunoscuți, mi-am cumpărat cartea lui Gabor Maté – “Când corpul spune nu”– Costul stresului ascuns.

*

– Să nu citești cartea aia! mă avertizează o prietenă. Și mie mi-a fost recomandată dar, îți spun drept, m-a băgat în depresii. E despre muribunzi!

Ei, poate și opinia asta antagonică m-a făcut să mă apuc de citit, să clarific eu însămi care dintre prietenii mei are dreptate.

Dar mai ales am citit-o pentru că știam că și corpul meu a spus răspicat: “Nu!”

E drept, cartea nu e tocmai confortabil de citit. Iar în urma lecturii, viața nu-ți pare mai roz, în ciuda culorii coperții. Însă, cu siguranță, mai clară.

Autorul, medic de profesie, trage niște concluzii în urma unor studii de caz pe propriii pacienți. Iar dacă ești empatic din fire, bineînțeles că te afectează destinele triste descrise aici. Dar, tocmai dacă ești empatic, această carte ți se adresează.

Fără lipsă de modestie, vă mărturisesc că la multe dintre concluziile autorului ajunsesem și eu, din păcate pe propria-mi piele. M-am bucurat totuși să le văd scrise deja, negru pe alb, cu acuratețe, mai ales de către un doctor.

Încerc să nu mă mai uit pe carte, în timp ce scriu, din teama de a nu o reda în întregime.

Autorul ne vorbește despre stres, ca factor declanșator al bolilor. Alergii, boli autoimune sau diferite forme de cancer au ca factor declanșator emoțiile puternice, de cele mai multe ori fiind vorba de furie reprimată.

 Dincolo de acumulările de toxine sau factorii genetici, ceea ce duce, în primul rând, la îmbolnăvire este stresul cronic, care pote fi, uneori ascuns. Nu doar pericolul real, ci poate doar amenințarea pericolului îi face pe oameni să-și piardă sănătatea.

Personalitatea pacientului care poate dezvolta aceste boli ni se spune că este una cât se poate de agreabilă. Pacientul este tare simpatic, poate exagerat de vesel; empatic, se pune mereu pe ultimul loc, fiind atent mai întâi la nevoile altuia; este perfecționist; exigent cu el însuși, deși cât se poate de tolerant cu alții; neconflictual; inteligent; sensibil.

 Fie că e vorba despre pierderea unei persoane dragi din familie, despre lipsa iubirii, despre pierderea locului de muncă sau despre traume din copilărie de care pacienții nici măcar nu au fost conștienți,  în organism au loc adevărate furtuni chimice, schimbări hormonale care dereglează întreg organismul, slăbindu-i dramatic sistemul imunitar sau producând confuzii, provocând corpul să-și atace propriile celule sănătoase (în cazul bolilor autoimune).

Furii și angoase sunt adesea ascunse sub chipuri zâmbitoare, cât se poate de drăguțe și blânde.

Astfel de pacient mai e denumit “simpaticul”. Ba încă, uneori, după cum spuneam, acest pacient pare din cale afară de vesel. Face glume, stârnind mereu hohote de râs, tocmai pentru a-și masca suferințele.

 Altruismul fără granițe i-a împiedicat pe acești pacienți dintotdeauna să spună “nu”, determinându-i astfel să  strângă tot felul de resentimente care au dus, în timp la o adevărată “sinucidere a sufletului”.

Și, pentru că nu a existat în vocabularul lor cuvântul „nu”, corpul însuși s-a revoltat și a spus, singur: “Ok, iată câteva semnale fizice pentru tine”.

Declanșarea bolii duce, inevitabil, la schimbarea modului de viață. Pacientul, de exemplu, demisionează de la slujba pe care o ura, își găsește mai mult timp pentru ceea ce-i face cu adevărat plăcere, devine mai tolerant cu propria-i persoană. La recomandarea medicului, acum evită cât poate stresul. Însă, din păcate, pentru mulți e prea târziu.

Medicina modernă are neajunsul de a nu trata pacientul ca un „întreg”. De multe ori medicii trec drept “cauză necunoscută”  factorul declanșator al bolii, tratând doar simptomele. Ba încă, uneori, nu înțeleg suferințele reale ale pacienților.

Autorul redă, într-unul din interviuri, furia trăită de o pacientă, atunci când s-a adresat medicilor:

Sunt furioasă pe medici. Am fost tratată de sus. Am fost umilită. Mi s-a spus în față că mă prefac. Mi s-a spus că nu simt durere.” (Patricia)

În “Principle and Practice of Medicine”, publicată în 1892, William Osler a sugerat că “artrita reumatoidă are, după toate calculele o origine nervoasă”, referindu-se la stresul psiho-emoțional. El a menționat  “asocierea bolii cu șocul, îngrijorarea și durerea”.

 Sistemul imunitar perturbat reacționează împotriva propriilor țesuturi ale corpurilor, în special a celor conjunctive precum cartilajul, căptușeala articulațiilor și pereții vaselor de sânge.

Caracteristicile pentru multe persoane cu boli reumatoide sunt “un stoicism dus până la extrem și o reticență în a căuta ajutor. Oamenii suportă adesea în tăcere un disconfort agonizant, nu dau glas plângerilor suficient de tare.”

Autorul se oprește destul de mult și asupra descrierii sclerozei multiple, dar și a altor boli degenerative sau de altă natură, evidențiind factorii emoționali care se pare că le declanșează. Dă exemple edificatoare și explică în termeni medicali procesele prin care trece organismul în urma stresului acut sau cronic.

În bolile autoimune, sistemele de apărare ale organismului se întorc împotriva sinelui, la fel cum sinele psihic este atacat de reproșuri și furie îndreptate în interior.

“Cancerul și bolile autoimune sunt boli ale civilizației” ne mai spune autorul bestseller-ului.

Dacă modelul capitalist a rezolvat multe probleme, cum ar fi locuințele, aprovizionarea cu alimente și salubritatea, a creat, de asemenea noi presiuni.

Beneficiile progresului au, așadar costuri ascunse în ceea ce privește echilibrul fiziologic, ca să nu mai vorbim despre satisfacția emoțională și spirituală.

Unul dintre efectele globalizării a fost subminarea structurii familiale și ruperea legăturilor care le dădeau oamenilor sens și apartenență. Copiii petrec mai puțin timp alături de părinți decât oricând în cursul evoluției umane.

O altă concluzie desprinsă din carte este că nu suntem atât de puternici pe cât ne-am dori să credem. Ar trebui, așadar, să ne acceptăm vulnerabilitățile. Fragilitatea noastră nu este ceva de care să ne fie rușine.

În ceea ce privește sentimentul de vinovăție, ni se relatează că vina este un semnal că oamenii au ales să facă ceva pentru ei înșiși. Celor cu afecțiuni medicale grave  li se spune că probabil ceva este în dezechilibru dacă nu se simt vinovați. Ei încă își plasează propriile nevoi, emoții, interese la urmă. Oamenii ar trebui să-și întâmpine cu bucurie vina, în loc să o evite. Un terapeut îi spune unuia dintre pacienți: „Dacă ai de ales între a simți vina și resentiment, alege vina de fiecare dată!” Dacă un refuz te împovărează cu vină, iar consimțământul lasă resentiment în urma sa, optează pentru vină.

       *

Sigur, sutem îndemnați să gândim pozitiv. Nu e un lucru rău să fim optimiști. Însă eu, una, nu-s de acord cu “optimismul mascat”. Vă mărturisesc că mi se par chiar dezagreabile zâmbetele exagerate, afișate de mulți pe rețelele de socializare, sub diverse texte cu citate motivaționale. Vorbesc de acele zâmbete false, în care gura se întinde de la o ureche la alta, însă ochii privesc în gol, astfel că încercarea aceea de zâmbet se transformă într-un… rânjet. E destul de obositor să pari ceea ce nu ești sau să afișezi ceea ce nu simți. Poate că n-ar trebui să ne arătăm mereu atât de veseli, ci să încecăm să fim doar naturali. (n.b. Remarca îmi aparține, nu se regăsește în volum).

       *

Pentru vindecare, este esențial să ne adunăm puterea de a gândi negativ, adică de a lua în considerare ce nu funcționează. Ce nu este în echilibru? Ce am ignorat? La ce spune organismul meu nu?

Acestea sunt doar câteva dintre ideile pe care Gabor Maté le prezintă amănunțit.

În ultimul capitol ne oferă câteva soluții pentru restabilirea armoniei între trup și suflet, detaliind câțiva pași care să ne ajute în procesul complex al vindecării. Am extras, de data aceasta cu cartea în mână, ideile principale, în speranța că vă vor fi de ajutor.

Maté ne vorbește, așadar, despre cei șapte “A” ai vindecării, și anume:

  1. Acceptarea

 Acceptarea nu înseamnă să ne resemnăm, ci presupune o relație de compasiune cu tine însuți. Să nu mai fim aspri, deci, cu noi înșine, să învățăm să ne iertăm!

  1. Acuitatea

Trebuie conștientizate, detectate semnele stresului în propriile corpuri. Semnele pot fi fizice (bătăile inimii, oboseala, durerile de cap), emoționale (anxietatea, pierderea bucuriei de a trăi) și expresii comportamentale (impulsivitatea, iritabilitatea neobișnuită). Aceste mesaje trebuie luate în seamă.

  1. Amărăciunea

Reprimarea supărărilor este un factor major de risc pentru boală. Exprimarea furiei, în schimb, eliberarea supărării accelerează vindecarea.

  1. Autonomia

Boala nu numai că are un istoric, ci și spune o istorie. Mintea și spiritul pot supraviețui unei răni fizice grave, însă corpul fizic începe să cedeze atunci când integritatea psihică și libertatea sunt puse în pericol. Dacă nu suntem capabili să ne exprimăm experiența de viață, corpurile noastre spun ceea ce mințile și gurile nu pot exprima. Trebuie, așadar, să stabilim ce prețuim și ce dorim în viață în acest moment. Locul de control este în interiorul nostru.

  1. Atașamentul

Atașamentul este legătura noastră cu lumea. În relațiile noastre timpurii de atașament, câștigăm sau pierdem capacitatea noastră de a rămâne deschiși, sănătoși  și de a avea grijă de noi înșine. Vindecarea necesită și implică deopotrivă recâștigarea vulnerabilității care ne-a făcut să ne închidem emoțional la început. Trebuie să contestăm convingerea care împovărează inconștient multe pesoane cu boli cornice: că nu putem fi iubiți.

  1. Aserțiunea

Declarația față de noi și față de lume că suntem și că suntem cine suntem. Aserțiunea contestă convingerea principală că trebuie să ne justificăm într-un fel sau altul existența.  Nu necesită nici acțiune, nici reacție. Poate fi renunțarea la nevoia de a acționa.

  1. Afirmarea

Când afirmăm, facem o declarație pozitivă; ne îndreptăm spre ceva de valoare. Există două valori de bază pe care, dacă le onorăm, ne pot ajuta să ne vindecăm.

       Prima valoare este propriul sine creator.

       Toată lumea are o dorință de a crea: prin scris, artă sau muzică. Dar poate fi vorba și de gătit, grădinărit etc. Scopul este să ne ascultăm dorința. A face acest lucru înseamnă a ne vindeca. A nu face acest lucru ne ucide corpurile și spiritele.

       A doua mare afirmare este a universului însuși- legătura noastră cu tot ce există. În fața unei boli, mulți oameni își caută sinele spiritual aproape instinctiv, adesea în moduri surprinzătoare. Fiecare își caută drumul spre lumina din interior și din afară, fie prin credință, meditație sau prin comuniune cu natura.

       Sănătatea se bazează pe trei piloni: corpul, psihicul și legătura spirituală. Să ignori pe oricare dintre ele înseamnă să atragi dezechilibrul și boala.

       După cum spuneam, cartea este foarte complexă și, vă mărturisesc că am citit-o cu creionul în mână, ca atunci când îmi parcurgeam cursurile universitare. Sunt sigură că am omis destule idei importante. Dar sper că am și subliniat câteva.

       *

Cine avea cu adevărat dreptate în privința recomandării acestei cărți? Pot spune că toți amicii mei. Inclusiv prietena care, la momentul lecturării negăsindu-se în cea mai bună formă, s-a concentrat poate mai mult pe descrierea studiilor de caz (care, într-adevăr sunt tragice) și mai puțin pe soluționarea problemelor, pe descrierea pașilor vindecării emoționale și poate chiar fizice.

       *

Cât despre bunica mea, i-aș spune dacă aș mai putea, că articolul din ziarul ei, pe care îl citea cu atâta seriozitate, nu era deloc un „fake news”. Și apoi i-aș explica și acest termen contemporan, cu blândețea cu care și ea îmi explica odinioară câteva dintre tainele lumii…

Ramona este autoarea cărților Nu mai caut succesul și Cea mai fericită zi

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Antrenamente pentru creier. Te interesează?

Poate și tu ai nevoie de tratament cu pastile de „Nu-mi pasă” de 1000 mg

Stresul matern în timpul sarcinii la femei – Cum afectează sănătatea reproductivă?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro