Esenţa sportului cu cai este iubirea. Acea iubire adâncă şi curată ce poate lua naştere doar din necuvintele împărtăşite de Om şi cal. De aceea, Alexandru Grigorescu, autorul cărţii Odinioară la Băneasa, le dedică rândurile de mai jos “celor mulţi care au iubit sportul călare, au iubit alergările de pur- sânge, frumuseţea spectacolelor călare, atmosfera hipodromului – fascinantă, pasionantă, reconfortantă – şi au contribuit într-un fel sau altul la crearea şi îmbunătăţirea rasei”.
Alergările de cai îşi au “obârşia” în Anglia, acolo unde s-a format faimoasa rasă de cai numită pur-sânge englez. Adică, Anglia este prima ţară unde calul a ajuns la cea mai înaltă formă de perfecţiune. Şi cum calul de curse, deci pur-sângele englez, s-a format prin antrenament specific, alergări de calificare şi buna ştiinţă a încrucişărilor, este şi normal că toate acestea la un loc s-au dezvoltat şi au constituit o preocupare foarte importantă pentru foarte mulţi “insulari” şi, mai târziu, pentru foarte mulţi iubitori ai calului din lumea întreagă.
Dar ce este Derby-ul?
Derby-ul este alergarea care se dispută o singură dată pe an şi la care participă cei mai buni cai de trei ani. Pentru această alergare unică, toţi cei interesaţi participă din plin, cu răbdare şi cu atenţie ca patrupedul să fie prezentat la cel mai înalt şi complet stadiu de pregătire. Iar cei interesaţi sunt, pe rând, proprietarul calului care arde de nerăbdare să-şi vadă bidiviul în frunte, antrenorul care se ocupă de gradarea pregătirii necesare, jocheul desemnat să-l “piloteze” şi cel ce-l îngrijeşte cu minuţiozitate pentru a ajunge în plentitudinea forţelor necesare.
Cum alergarea este stabilită (pe plan mondial) să se desfăşoare pe 2400 m, toţi cei implicaţi investesc tot ce au mai bun în îngrijirea calului participant, astfel încât să reziste pe această distanţă pe care aleargă pentru prima dată şi să treacă primul potoul. Şi, fiindcă alergarea se dispută doar o dată pe an şi este dotată cu cel mai mare premiu, toţi sunt cuprinşi de febra Derby-ului, fiindcă nu numai cei citaţi intră în această febră, ci şi pariorii obişnuiţi care urmăresc totul, publicul larg care susţine un murg, roib sau sur şi lumea gazetarilor mereu prezentă pretutindeni pentru a reda totul cu lux de amănunte.
De ce se numeşte Derby?
Ei bine, tot englezii sunt cei care l-au botezat aşa. Este vorba de doi mari proprietari de pur sânge care, în toamna târzie a anului 1779, s-au întâlnit la „Clubul proprietarilor de pur-sânge” din Portwein. Evident, fiind proprietari şi pasionaţi de cai, discuţiile lor s-au concentrat mai mult asupra acestora, în special asupra celor tineri, care trebuiau să-şi dispute întâietatea în primăvara următoare în „Marea alergare a cailor de trei ani”. Cum ambii aveau cai desemnaţi în această alergare, au căzut de acord să tragă la sorţi cu o monedă, iar alergarea amintită să poarte numele celui care va câştiga. Zis şi făcut! Împreună cu acei „bizari” pariori, era la acel club cea mai mare parte a proprietarilor şi membrilor Societăţii Jockey-Club şi toată lumea a fost de acord cu năstruşnica idee. Dar cine erau cei doi proprietari ingenioşi? Unul era Sir Charles Bunbury, iar celălalt era Lordul Earl of Derby, ambii urmaşi a două familii de tradiţie din Anglia.
După ce au mai gustat un ”Dry Gin”, au tras la sorţi în văzul tuturor. Moneda folosită era medalia de aur cu efigia Regelui George al II lea al Angliei, „bătută” în 1735, anul înfiinţării Jokey- Clubului englez. Norocul a fost de partea Lordului Earl of Derby şi, în felul acesta, marea alergare de la 4 Mai 1780 a purtat numele „Derby”. În ceea ce priveşte România, încă din 1875 – anul înfiinţării Societăţii Jokey Club şi a Hipodromului, această alergare renumită a purtat numele de Derby Român.
Odinioară la Băneasa
În 1943, puterea populară a decis sfârtecarea hipodromului de la Băneasa prin amputarea unei părţi bune din el pentru construirea în stil pur sovietic a Casei Scânteii: după numai 10 ani, l-a distrus definitiv pentru târg. Alexandru Grigorescu îşi aminteşte că a fost una dintre marile dureri suferite de populaţia capitalei şi nu numai – a fost una dintre marile suferinţe ale sportului român. Şi aceasta pentru că hipodromul Băneasa a fost nu numai „Templul Alergărorilor de Cai”, aşa cum era numit de mulţi, a fost şi singura „arenă sportivă” unde se făcea calificarea rasei de cai pur-sânge românesc, rasă creată în decursul celor 90 de ani de la înfiinţarea Societăţii pentru îmbunătăţirea rasei cailor în România – Jokey Club.
Şi pentru această rasă s-au luptat, au trudit, au reuşit şi s-au bucurat generaţii de proprietari, crescători de pur sânge, antrenori, jokey, veterinari, potcovari, îngrijitori, ş.a.m.d. Dar s-au bucurat şi generaţii de spectatori rămase, tradiţional, din tată-n fiu, generaţii care au încurajat creşterea şi îmbunătăţirea rasei cailor. Sunt acele generaţii care au savurat frumuseţea alergărilor de cai pur sânge, generaţii care umpleau tribunele mult prea cochetului Hipodrom Băneasa, trăind momentele care se perindau: în anii `20 – `30, epoca sa de aur, peste 600 de cai evoluau pe hipodrom.
Istoria acestei alergări, fie la noi, fie în orice ţară de pe mapamond, a demonstrat că numai o pregătire minuţioasă va face ca alergătorul să fie mai bun în acea zi decât toţi ceilalţi din generaţie, fie că acesta este favoritul, fost campion la vârsta de doi ani, fie cel cu rezultatele cele mai promiţătoare imediat anterioare, fie cel cu „pedigreul ales”. Dar au fost şi excepţii!
Surprizele
În 1960, un turfist bătrân calculase şi întocmise o statistică a ultimilor 30 de ani privind această alergare şi a ajuns la concluzia că surprizele au atins procentul de 42%. Cifra în sine exprimă mult, şi anume că surprizele care pot apărea în alergare nu sunt deloc de neglijat, că ele au fost şi vor fi mereu “sarea şi piperul” faimosului Derby.
Victoriile unor cai fără şanse se numesc bombe, singura lor explicaţie fiind că acestea erau pregătite special, fiind, totodată, avantajate şi de conjunctura alergării. Unii dintre caii fără clasă, însă cu ceva aptitudini de fondişti, au fost remarcaţi discret de antrenori şi au fost supuşi unui program special de pregătire, intensiv, pentru ca, în alergarea cea mare, să dea totul – mizându-se şi pe faptul că distanţa ar putea fi prea lungă, poate, pentru favoriţi.
Deci, ştiind că, prin „clasă”, elevul său nu s-ar încadra printre fruntaşii generaţiei, antrenorul în cauză l-a pregătit special, chair dacă, după aceea, ştia că bidiviul nu va mai putea confirma victoria. Aceşti cai-surpriză au atins maturitatea în Derby-ul pe care şi l-au adjudecat, ca după aceea să se înscrie printre caii de categorie inferioară, uneori chiar nici atât!
Iată de ce Derby-ul devine atât de interesant, pasionant, uneori plin de enigme, toate la un loc constituind o atracţie deosebită pentru turfiştii adevăraţi şi nu numai, pentru toţi spectatorii mai vechi sau mai noi, adică marea atracţie pentru Măria Sa, Publicul!
Sperăm să vă fi trezit interesul pentru acest sport uitat pe nedrept. Şi dacă-i aşa, iată că aveţi ocazia ca în acest weekend, 6-8 mai, să asistaţi la întrecerea celor 120 de cai înscrişi în competiţia Cupa Equestria, aflată la prima ediţie. Unde? La baza hipică “Ştefan Stoica”, aflată la numai 17 km de Bucureşti, în localitatea Tâncăbeşti. Centrul de echitaţie se vede din DN1, pe partea stângă în sensul de mers spre Ploieşti. Programul competiţional se desfăşoară zilnic între 9:00 şi 18:00 iar intrarea este liberă. Aici se găsesc mai multe detalii despre concurs şi locaţie.
Vă aşteptăm! Nu uitaţi de un morcov sau un măr pentru căluţii din boxe :).
Citiţi şi
O durere profundă și ascunderea lacrimilor
SuperBlog 30: Scriem, visăm, cucerim… și ne jucăm cu social media!
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
