Lecţia de curaj

Ana Barton

1 November 2013

Mă gândesc deseori, mai ales că de curând am terminat de citit „Reluare cu încetinitorul“, romanul lui Tudor Călin Zarojanu, o carte despre viaţa de zi cu zi în ultimii ani ai comunismului, la ceea ce numeam la începutul anilor ’90 libertate. Un cuvânt care şi-a pierdut în timp contururile, transformându-se într-un fel de relaxare, iar de-acolo trece mai mereu graniţa în curtea nepăsării. De fapt, asta se-nţelege acum prin libertate: indiferenţa. Mă rog, nu generalizez, dar nu pot să nu observ cât de copleşitor e fenomenul.

De-aici pornind, nu se mai pune problema curajului. Că nu mai are de ce. Nu are la ce se raporta, nu-şi mai găseşte motive de-ntrupare. Aşa că văzând astăzi scrisoarea lui Andrei Pleşu, n-am putut să nu mă-ntorc, atâta cât memoria, cu toate sertarele ei înţepenite pe alocuri, o poate face, în anul în care a fost scrisă, 1989. Şi să nu tremur de frică, numai gândindu-mă ce-a riscat acest om scriind-o şi, mai ales, trimiţând-o.

„De ce public acest text? Nu ca să-l pun într-o lumină proastă pe D.R. Popescu, un scriitor de prima mînă, prins şi el, ca atîţia alţii, în viesparul toxic al birocraţiei de partid. Nici ca să mă dau mare, printr-un gest care, comparat cu faptele unor disidenţi mult mai curajoşi decît mine, nu reprezintă mare lucru. Am alte două motive. Mai întîi, să adaug „dosarului“ meu şi o altă „scrisoare“ decît cea uzată, prin supra-folosire, adresată lui Ceauşescu. Aceea – am spus-o degeaba în mai multe rînduri – nu era o scrisoare, ci un memoriu (alt gen literar…) compus de cineva care tocmai fusese dat afară din slujbă, fusese invitat să devină muncitor necalificat la fabrica de sticlă şi avea interdicţie de semnătură. Tonul şi argumentele corespundeau, din păcate, stilisticii de-atunci a oricărui memoriu. Ce e curios e că autori de articole şi poeme scrise de bună-voie şi publicate ani de-a rîndul ca omagii ale „conducătorului“ sînt scutiţi de aspra judecată a contemporanilor noştri. Ba dimpotrivă. Mă gîndesc să public, în viitorul apropiat, un mic volum cu toate „memoriile“ mele, din care va face parte şi cel de mai jos. Al doilea motiv care mă determină să reiau acest text este posibila lui valoare documentară. E vorba, în fond, de evocarea unor împrejurări şi a unei atmosfere, care pot configura, discret, „tabloul“ unei epoci, fie şi numai pentru a da o idee, celor care n-au trăit-o, despre pestriţele ei măruntaie.“

Am citat numai o parte din preambulul semnat de Andrei Pleşu sau din motivaţia, publicării scrisorii, dacă vreţi, fiindcă cred, şi-o fac cu tărie, că memoria nu este doar un privilegiu al nostru – mamă bună din care curajul se poate naşte de mai multe ori –, ci este chiar un drept pe care nu ne obligă nimeni şi nici noi să-l exercităm, însă mare lucru, dacă nu chiar izbăvitor câteodată, este măcar să-l recunoaştem ca atare. Dreptul la memorie e o perpetuă sursă de primenire, poate chiar de salvare. În întreg ori în parte, după caz. Scrisoarea o puteţi citi aici.



Citiţi şi

Ce-a învățat un tată divorțat din concediul cu copiii

Noaptea nunții. Scrisoarea unui ginerică către mireasa lui

Andrei Pleșu despre Despacito


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
449 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro