Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Liuba

12 November 2018

În realitate, îmi culegeam frunze pentru colecția de frunze și făceam poze ca să le pun pe Facebook. Ploaia îmi cădea peste gânduri, peste fel de fel de gânduri, când omul pe care îl știu din vedere mă salută „ciao”, ca și cum am fi prieteni buni, deși nu suntem. Cauți…? îmi zice un cuvânt italian pe care nu-l cunosc, dar intuiesc rapid că este vorba despre ciuperci. Răspund că da, uneori e bine să zici da. Îmi explică cu bucurie că nu la prima casă, ci la a doua, cunoști drumul ăla cu brândușe primăvara, îl cunoșteam, acolo este plin de cuvântul ăla pe care nu-l știu. Am mulțumit mult și ne-am salutat.

Odată mi-a zis, când m-a văzut, că a ajuns târziu, ca și cum am fi avut o întâlnire. Nu aveam nicio întâlnire.

Apoi am văzut-o pe Liuba. Mai întâi i-am văzut sacoșa, mereu aceeași, apoi umbrela, basca, pantalonii din catifea reiată maro și, la sfârșit, ochii. Ochii Liubei sunt frumoși, dar triști, obosiți, dar tandri și blânzi. Se bucură mult când ne vedem, mă bucur mult și eu. Mereu mi-am dorit să cunosc pe cineva din poporul ăsta, rus. I-am citit pe Dostoievski, pe Tolstoi, pe Cehov, pe Șolohov și mi-a rămas întrebarea „cum de-mi place, cum de mă atrage irezistibil sufletul unei țări atât de străine cum e Rusia?”. Am mai cunoscut-o pe Valentina la un curs. Valentina avea treizeci de ani, Liuba are șaizeci și trei, eu am cincizeci și patru.

– Vino sub umbrela mea! Nu vezi cum plouă?

– Nu suport umbrelele. Iubesc prea mult ploaia!

femeie singură

Am vorbit din nou despre comunism. I-am povestit apoi despre cineva care mi-a citit în palmă că voi pleca peste hotare și de cum am râs eu. Despre o prietenă din trecut, Didina, care avea darul premoniției, al prevederii și despre ce mi-a prezis ea și ce s-a adeverit. I-am povestit Liubei despre fostele experiențe paranormale și mă asculta vrăjită. Credea și ea, dar nu avea curajul să spună ce credea. Liuba are o mulțime de frici, de aceea mă admiră mult, crede că sunt o curajoasă, o neînfricată chiar. I-am explicat că singurul mod de a învinge fricile e să le înfrunți. Ți-e frică să urci în avion? Atunci urcă în avion! I-am povestit despre călătoriile mele cu avionul.

– La sfârșitul lunii plec în Rusia, voi sta două luni, abia aștept. Mă voi odihni, mă voi relaxa. Cum pun piciorul în aeroport, cum mă simt liberă, liberă!

Liuba este căsătorită. Vorbim foarte des despre căsătorie și despre alte multe lucruri.

– Voiam să-ți vorbesc despre Alla, o știi pe Alla…

O știam. Mi-o prezentase Liuba zilele trecute, pe aceeași stradă de pădure plouată, pe care o iubesc atât de mult. Alla este din Moldova și are treizeci și cinci de ani. Căsătorită cu un italian de șaptezeci.

– Da.

– Mă gândeam… poate că o poți ajuta tu…

– Eu…

– A fost abandonată la naștere și a crescut într-un orfelinat.

– Am văzut în ochii ei o tristețe profundă.

– Vrea foarte mult să-și caute și să-și găsească mama. Mă gândeam că ai putea să o ajuți tu. Nu știu. Cu internetul, cu ideile tale, ai multe idei…

– Liuba, am idei, dar căutarea unei mame poate că mă depășește. Poate că nu. Să mă gândesc!

– România, Moldova…

– Alla vorbește rusește și nu vrea să audă de limba moldovenească. Ții minte că ne-a povestit cum aruncau oamenii cu pietre în ea, că nu voia să vorbească moldovenește?

– Cum se poate ca o mamă să-și abandoneze copilul, cum?

Liuba nu are copii, ar fi vrut, dar mi-a povestit că a avut un soț alcoolic și că a considerat că e mai bine să nu ai copii cu un așa bărbat. Ar fi vrut mult să aibă copii.

– Cred că o mamă își abandonează copilul doar de dragul copilului. Poate că este săracă și nu-l poate crește. Pentru binele lui îl lasă cuiva care să-i ofere mai mult. Poate că tatăl copilului e om însurat și nu poate, nu vrea să-l recunoască… Cine știe ce-o fi în sufletul și în mintea unei mame care își abandonează copilul?

Plouă, plouă de prea multă vreme! Poate că Dumnezeu plânge prea mult! Sau cine știe ce-o fi cu ploaia asta…Unii caută ciuperci, alții își caută libertatea, unii mama. Las ploaia asta să cadă peste gândurile mele de tot felul și peste întrebarea „eu, dar eu ce caut?”. Eu ce mai caut?

Guest post by Gabi Mihaela Tîrtan

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Știu ce sunt, dar…

Era sau nu era ea?!

Mă face asta o mizerabilă, o desfrânată, o vicioasă?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
430 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro