Biată nație. Plâng soarta oamenilor frumoși care sunt obligați să respire același aer cu marea majoritate. Cu ceilalți. Cu scuipătorii cojilor de semințe pe jos, ascultătorii de manele sau de bârfe. Plâng pentru cei care sunt obligați să treacă pe lângă babe demonizate de-o credință obsesivă într-un Dumnezeu hidos, un Dumnezeu parcă raliat urâțimii și ipocriziei omului urât și rău. Plâng soarta unui artist sensibil care e obligat să suporte o respirație sulfuroasă de curvă care-și fâlfâie opulența. Artistului adevărat care cântă o melodie în fața câtorva spectatori la fel de rupți de foame ca și el.
Mă doare inima să văd un castel țigănesc la umbra căruia un muzeu se dărâmă. Să văd cum o operă de artă trebuie să se încline în fața ignoranței. Cum un înger e cumpărat de un demon, cum o statuie e dărâmată de greutatea unui lanț de aur sau de-o mașină scumpă înfiptă ostentativ cu botul într-o bordură furată a cincea oară.
Mă enervează și doare să văd cum o lacrimă de artist adevărat e biciuită de succesul unui no name. Mă doare să văd că valoarea unei nații e stabilită de câteva gunoaie.
Mă enervează să văd un copil cu lacrimă pe obraz în timp ce alți părinți epatează cu un lux grotesc. Mă doare zâmbetul care se resemnează, care se mulțumește cu puțin. Mă doare…
Multe mă dor.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
