Mai spune și NU, doamnă!

Andreea Ionescu

29 May 2014

În trei zile pornesc pe lungul drum spre jungla din Amazon. E o călătorie specială, la fel de specială ca drumul pe care o femeie pe care o admir mult îl parcurge, zilele astea, către Santiago de Compostella. Şi aici nu vorbim despre adicţii sau preferinţe religioase, ci despre acel tip de călătorie pe care îl faci ca să te redescoperi, iar şi iar, pe tine.

Înaintea unui asemenea drum “important”, Viaţa îşi colectează găletuşa cu porcării şi ţi le varsă, pe toate, recapitulativ, în poală. N-am văzut plecare fără obstacole, supraîncărcare, reîntoarcerea temelor personale nefăcute şi teste de tot felul. Şi, în asemenea condiţii, apuci să revezi toate materiile la care n-ai promovat încă. În multe cazuri, un fel de verificare a limitelor personale. Cât de tare te poţi apleca fără să îţi rupi şira spinării. Unele dintre împrejurări sunt cuvenite, altele sunt furnizate gratuit, şi te trezeşti, pe ultima sută de metri, făcând concesii care mai de care.

no

În goana clasică prin care trecem cu toţii, rareori avem timp să ne oprim pentru a ne uita un pic la ce tip ce cereri sosesc către noi. De multe ori, spunând da şi fiind disponibili pentru cei de lângă noi, îi învăţăm că suntem aici, pentru orice, oricând. Nu spun că oamenii profită, ci că nu conştientizează unde se opreşte disponibilitatea. Există un punct dincolo de care efortul pe care îl facem devine uriaş, pentru că nu mai cheltuim energie din “capitalul circulant”, ci intrăm în capitalul nostru fix: nevoia celuilalt consumă resurse dincolo de nivelul la care le putem pune la dispoziţie. Nu putem spune NU, sau, dacă îl spunem, riscăm o reacţie adversă de la celălalt. Pentru că până acum am spus DA. Şi lipsa acelui NU ne seacă, efectiv, până la nivelul la care, fără nicio bucurie pentru rezultat, ne târâm în pat ca să ne prăbuşim, istoviţi.

Acolo e o linie fină. E Linia de Argint, limita personală a fiecăruia, dincolo de care e înţelept să nu îi lăsăm pe alţii să treacă. Nu vorbim aici de situaţii-limită, cu oameni în spital, având nevoie de ajutor. Vorbim despre lucruri care se întâmplă zilnic, când celălalt e neatent la ce şi cum putem noi în clipa respectivă.

Întrebarea pe care o pun de obicei (aseară eram atât de obosită, până la urzeală, încât în două rânduri nu m-am mai putut disciplina să fac asta) este: Cu ce vrei să te ajut? şi mai e una foarte, foarte, foarte bună: De ce?

Nu e nimic greşit în a-l face pe celălalt, obişnuit cu disponibilitatea ta, să conştientizeze că nu ai resurse – poate emoţionale, poate fizice, poate sociale sau, pur şi simplu, de Timp – şi să îşi regândească cererea, făcută, de obicei, în virtutea obişnuinţei.

Cu cât îţi calcă mai mulţi oameni Linia de Argint, cu atât fântâna ta de apă vie se goleşte. Ai nevoie de resursele astea, pentru tine şi pentru cazurile în care cei dragi vor avea nevoie de ajutor, cu adevărat. Când cineva atinge Linia de Argint, spune-i. Spune-i ce se întâmplă cu tine, ce simţi. Nu acuza. Nu arăta cu degetul. Nu pune etichete. Doar spune ce simţi. Şi, dacă celălalt te apreciază, o să înţeleagă că a intrat într-o zonă care nu face bine nimănui.



Citiţi şi

Trebuie să ṣtii când se încheie o etapă din viaṭa ta

Plecări

Lângă ce fel de bărbat merită să rămâi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,760 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro