N-om avea noi cea mai albastră mare… Firește. De aia îi și zice Marea Neagră. Nici priveliști minunate, cu case în culori pastel, cocoțate pe crestele munților ce se înalță chiar din nemărginirea apei clare. Sau palmieri semeți, care să-și clatine, nepăsători, frunzele în adierea brizei.
Ei, și ce?! E marea noastră! Marea la malul căreia am construit primul castel de nisip. Marea care ne-a fost martora îndrăgostelilor de vară. Care ne-a încântat anii adolescenței cu răsăritul ei spectaculos, lăsându-ne uneori să-i ținem soarele în palmă, pentru fotografii poznașe.
M-am fâstâcit acum câțiva ani în fața ei. M-am simțit vinovată că, pentru un timp, preferasem alte mări și n-o mai văzusem de mult. M-am bucurat ca un copil simțind iar sub tălpi nisipul atât de fin, pe care-l dădusem la schimb pe pietriș sau bolovani de la malul altor mări, mai albastre; pe umbra palmierilor.
Dar ea a părut să mă ierte. Ba chiar, mângâindu-mă împăciuitor cu valurile ei tulburi, mi-a dăruit câteva scoici. Din alea albe, dungate, cum numai la noi, la Mamaia, am văzut.
Tocmai citeam zilele trecute că în Sardinina turiștii vor fi amendați cu 3000 de euro dacă mai adună pietricele sau scoici de pe plajă. Ce nebunie! Mi-am amintit cu câtă migală culegeam cele mai frumoase scoici, atunci când eram mică, să le iau ca suvenir. Și cochilii de melc, să-mi ascult marea, chiar și atunci când sunt departe de ea…
De ce vă spun toate astea acum? Poate pentru că am avut o surpriză neplăcută atunci când am fost s-o vizitez, în urmă cu puțin timp. Marea, biata, mi s-a părut schingiuită. Cineva s-a gândit să ne facă marea… mai mică.
Plaja deja lată din stațiunea Mamaia a devenit exagerat de lată. Atât de lată că, atunci când pui piciorul pe nisipul zgrunțuros (da, nisipul fin de la Mamaia nu mai e!) și privești în zare, vezi tare departe o fâșie subțirică, bleumarin, care se unește cu cerul.
Cerul poate că se simte vinovat că a rămas nemărginit, neatins de mâna omului, privindu-și, neputincios, surata.
Un pâlc de pescăruși s-au strâns la sfat, probabil nedumeriți și ei de întinderea mare de nisip alcătuit din scoici sparte, aduse din adâncuri. Oamenii – și ei sunt nedumeriți.
Se pare că potențialul economic al plajei, care va fi în curând împânzită de terase pline-ochi de petrecăreți, a dus la acest plan de mărire a suprafeței cu nisip. Dar cine se va bucura oare de o plajă de unde nu poți vedea marea?!
Totuși, poate că nu toată lumea a fost așa de indignată ca mine. Ba încă și eu am zâmbit, într-o zi, la auzul unui strigăt extaziat de copil.
Mi-am amintit cum, când aveam cam aceeași vârstă cu băiețelul de care vă povestesc, adică vreo 7-8 ani, mama îmi explica, cum că străinii mănâncă scoicile alea pe care eu le vedeam pe mal și care miroseau destul de dezagreabil.
Ce trăzniți mi se păreau atunci străinii ăia, care înțelesesem eu că trăiau tare bine. Și atunci cum să mănânce așa ceva?! Nu-mi trecea prin cap că aș putea mânca altceva provenit din mare, decât pește.
Copiii de acum însă, obișnuiți să mănânce mai toate creaturile mării (creveți, calmari, caracatițe etc), cu siguranță nu mi-ar întelege mirarea mea de atunci cu… banalele midii. Așa deci, văzând o meduză, băiețelul își strigă încântat mama:
-Mama, uite o meduză! Crezi că-i bună? O luăm s-o punem pe grătar?
Iar când îmi arunc ochii mai în larg, zâmbetul meu de mai devreme se transformă în râs de-a binelea. Cum altfel să reacționez, văzând un bărbat în toată firea plutind, în culmea relaxării, pe un colac cu… unicorn? 🙂
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! Opinia ta contează.
Trimite-ne textul în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro. Mulțumim.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
