Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Michael Houellebecq, Serotonină (fragmente)

25 May 2019

“Până la urmă, n-ai cum să nu fii preocupat de bilanţuri. Claire trecuse şi ea prin melodrame, avusese parte de perioade agitate, fără să cunoască fericirea cu adevărat. Dar cine-o mai cunoaşte, de fapt? gândea ea. Nimeni nu va mai fi fericit în Occident, mai gândea ea, niciodată, în zilele noastre se cuvine să privim fericirea ca pe o năzuinţă străveche, pur şi simplu nu se mai întrunesc condiţii istorice favorabile.

Nemulţumită şi chiar, în plan personal, disperată, Claire avusese parte în schimb de intense bucurii imobiliare. Atunci când sufletul micuţ şi mizerabil al maică-sii se dusese la Domnul – ori mai probabil în neant – tocmai începuse mileniul trei, un mileniu care era, poate, pentru Occidentul considerat mai înainte iudeo-creştin, unul în plus, în acelaşi sens în care se vorbeşte la boxeri despre o luptă în plus, în orice caz ideea câştigase teren serios în Occidentul considerat mai înainte iudeo-creştin, mă leg de asta ca să precizez contextul istoric, dar lui Claire nu-i păsa deloc de aşa ceva, avea alte griji pe cap, în primul rând cariera de actriţă apoi, puţin câte puţin, bilanțul cheltuielilor de întreținere căpătase un rol de primă mână în viaţa ei, dar să nu anticipăm.

O întâlnisem în seara Revelionului din 31 decembrie 1999, seară pe care o petrecusem la un specialist pe probleme de comunicare în situații de criză pe care-l cunoscusem la serviciu – pe vremea aceea lucram pentru Monsanto, și Monsanto se afla aproape mereu în situații de criză. Nu știu de unde-o cunoștea pe Claire, cred de fapt că n-o cunoștea, dar se culca cu una dintre prietenele ei – mă rog, prietenă poate nu-i cuvântul potrivit, să zicem că era vorba doar despre o altă actriță care juca în aceeași piesă.

Pe-atunci, Claire se afla la începuturile primului ei mare succes teatral – care avea, de altfel, să rămână și singurul. Până atunci trebuise să se mulțumească cu roluri de figurație prin filme franțuzești cu buget mic sau mediu și cu niște piese radiofonice pe France Culture. De data asta, deținea rolul feminin principal într-o piesă de teatru a lui Georges Bataille – de fapt nu era deloc o piesă de teatru a lui Georges Bataille, regizorul adaptasediverse texte ale lui Georges Bataille, unele de ficțiune, altele teoretice. Proiectul consta, potrivit declarațiilor sale din mai multe interviuri, în recitirea lui Bataille în lumina noilor forme de sexualitate virtuală. Omul se declara mai ales captivat de masturbare. Nu încerca să ascundă deosebirea, ba chiar opoziția dintre atitudinile lui Bataille și Genet. Toată chestia era montată într-o instituție subvenționată, Le Théâtre de l’Est parisien. Pe scurt, de data asta erau de așteptat importante ecouri mediatice. M-am dus la premieră. Nu mă culcam cu Claire decât de două luni şi-un pic, dar se mutase deja la mine, trebuie spus că încăperea unde locuia era de-a dreptul mizerabilă, cu dușul pe palier, la comun cu vreo douăzeci de alți locatari, și care era atât de jegos, încât s-a înscris până la urmă la Club Med Gym, doar ca să se spele. N-am fost din cale-afară de impresionat de spectacol – ci mai degrabă de Claire, emana de-a lungul întregii piese un soi de erotism glacial, costumiera și maestrul de lumini făcuseră treabă bună, îți trezea nu atât cheful să i-o tragi, cât să ți-o tragă ea ție, simțeai că e o femeie care putea, nitam-nisan, să fie fulgerată de pornirea irezistibilă de a te regula, de altfel asta se și întâmpla în viața noastră de zi cu zi, nu i se citea nimic pe chip și dintr-odată îmi punea mâna pe sculă, mă descheia la șliț una-două și îngenunchea ca să mi-o sugă sau, variantă, își scotea chiloții și începea să și-o frece, după câte-mi amintesc asta se-ntâmpla cam peste tot, inclusiv, o dată, în sala de așteptare de la taxe și impozite, era pe-acolo o negresă cu doi plozi care-a părut ușor șocată, ca să n-o mai lungesc, în materie de sex te ținea într-un suspans permanent. Critica a fost unanim elogioasă, piesa s-a bucurat de o foaie întreagă în paginile de cultură din Le Mondeşi de două în Libération.Claire beneficia de o parte considerabilă din tot acest concert de laude, Libérationîn mod special o asemuia cu eroinele lui Hitchcock, blonde şi reci, dar arzând de fapt pe dinăuntru, mă rog, comparaţii de-astea de tip omletă norvegiană[1]din care citisem cu zecile, şi care mă făceau să pricep imediat despre ce era vorba fără să fi văzut nici măcar un film de-al lui Hitchcock, eu făceam parte mai degrabă din generaţia Mad Max, dar ce s-o mai dăm la-ntors, în cazul lui Claire aveau destul de multă dreptate.

[1]Desert inventat în Franţa, făcut din îngheţată acoperită cu albuş bătut spumă şi dat apoi la cuptor sau flambat.

***

Oricum, cariera ei intra în linie ascendentă şi această primă bucurie a fost completată de încă una, atunci când avionul Air France AF232 cu destinaţia Rio de Janeiro s-a prăbuşit în mijlocul Atlanticului de sud, într-o duminică din luna martie. Nu a existat nici un supravieţuitor, iar mama lui Claire se număra printre pasageri. S-a creat îndată o celulă de asistenţă psihologică destinată celor apropiaţi victimelor. “Acolo m-am arătat cât se poate de talentată, mi-a zis Claire în seara primei întâlniri cu psihologii-experţi, am jucat rolul fiicei devastate, dărâmate, cred că am reuşit de minune să-mi ascund bucuria.“

În ciuda urii pe care o resimţeau una faţă de cealaltă, mama ei era, presimţise Claire, mult prea egoistă ca să se fi chinuit să redacteze un testament, ca să-şi fi îndreptat un singur minut gândul spre ce se putea întâmpla după moartea ei, oricum e foarte greu să-ţi dezmoşteneşti copiii, în calitate de fiică unică avea dreptul legal şi inalienabil la o cotă de 50% din masa succesorală, pe scurt, Claire nu prea avea de ce să se teamă, iar la o lună după acea miraculoasă catastrofă aeriană a intrat, într-adevăr, în posesia moştenirii, constituită în esență dintr-un minunat apartament situat în pasajul Ruisseau-de-Ménilmontant, în arondismentul XX. Ne-am mutat acolo două săptămâni mai târziu, după ce-am scăpat de catrafusele bătrânei – care, de altfel, nu era chiar atât de bătrână, avea patruzeci şi nouă de ani, iar catastrofa în urma căreia îşi pierduse viaţa se produsese în timp ce pleca în vacanţă în Brazilia, cu un tip de douăzeci şi şase de ani, adică exact de vârsta mea.

Apartamentul se afla într-o fostă fabrică de sârmă care se închisese la începutul anilor ’70 şi rămăsese nelocuită vreme de câţiva ani, până când a fost cumpărată de către tatăl lui Claire, un arhitect întreprinzător, care mirosea degrabă afacerile promiţătoare şi care a transformat-o într-o suită de loft-uri. Se intra print-un portic înalt, securizat printr-un grilaj cu bare enorme, codul digital fusese înlocuit cu un sistem biometric de identificare a irisului; vizitatorii aveau la îndemână un interfon cuplat la o cameră video.

Odată depășit acest baraj, se pătrundea într-o vastă curte pavată, înconjurată de zidurile vechilor clădiri industriale. Existau vreo douăzeci de coproprietari. Loft-ul care îi revenise mamei lui Claire, unul dintre cele mai spaţioase, era alcătuit dintr-un uriaş open spacede 100 m2– cu o înălţime de 6 metri până la tavan – care dădea spre o bucătărie deschisă dotată cu o insulă centrală, o baie amplă cu duş italienesc[1]şi cadă de tip jacuzzi, două camere dintre care una la mezanin iar cealaltă completată cu un dressing, şi un birou care dădea spre un colţ de grădină. Cu totul, puţin mai mult de 200 m2.

Chiar dacă termenul era puţin răspândit la vremea respectivă, ceilalţi coproprietari erau exact nişte bobos[2], cum avea să li se spună mai târziu, şi nu puteau decât să se bucure că aveau ca vecină o actriţă de teatru, te întrebi ce-ar mai însemna teatrul în lipsa mic-burghezilor, pe-atunci ziarul Libérationnu ajunsese încă să fie citit doar de pasionaţii spectacolului, ci şi de o parte (chiar dacă în scădere) a acestor bobos, iar Le Mondeîşi menţinuse cât de cât tirajul şi prestigiul, pe scurt Claire a fost întâmpinată cu entuziasm în imobil.

Eram conştient că situaţia mea putea fi mai delicată, probabil că Monsanto le părea o firmă aproape la fel de onorabilă ca şi CIA. O minciună reuşită împrumută întotdeauna anumite elemente din realitate, aşa că am anunţat imediat că lucram în domeniul cercetării genetice asupra bolilor orfane, bolile rare sunt inatacabile, îţi închipui imediat fie un autist, fie pe unul dintre bieţii copii atinşi de progeria, copii care, la vârsta de doisprezece ani, arată ca nişte bătrâni, aş fi fost cu desăvârşire incapabil să lucrez în domeniul ăsta, dar mă pricepeam destul la genetică, exact cât să fac faţă oricărui bobo, fie el chiar un boboinstruit.

[1]Duş fără treaptă, la nivelul planşeului, inspirat de anticele terme romane.

[2]Iniţial cuvânt-valiză (din bourgeois-bohème), termenul bobo a căpătat azi nuanţe peiorative, ajungând să însemne „mic-burghez“, persoană cu vederi înguste.

***

Adevărul e că, la serviciu, mă simţeam din ce în mai puţin în largul meu. Periculozitatea OMG-urilor nu era limpede stabilită, iar cei mai mulţi dintre ecologiştii radicali erau nişte imbecili ignoranţi, dar nici în privinţa lor nu se aduseseră dovezi că sunt nevătămători, iar superiorii mei de la firmă erau pur şi simpli nişte mincinoşi patologici. La drept vorbind, nu se ştia nimic sau aproape nimic despre consecinţele pe termen lung ale manipulărilor genetice vegetale, dar, în opinia mea, problema nici măcar nu era aici, stătea în faptul că producătorii de seminţe, de îngrăşăminte şi de pesticide aveau în plan agricol, prin însăşi existenţa lor, un rol distrugător şi letal, în faptul că agricultura intensivă, bazată pe exploatări gigantice şi pe maximalizarea randamentului la hectar, această agro-industrie bazată pe export şi pe separarea agriculturii de creşterea animalelor reprezenta în opinia mea exact opusul a ceea ce trebuia făcut dacă se dorea realizarea unei dezvoltări acceptabile. S-ar fi cuvenit, dimpotrivă, să fie privilegiate calitatea, consumul şi producția locală, protecţia solurilor şi a pânzelor freatice, prin revenirea la rotaţia complexă a culturilor şi la folosirea îngrășămintelor de origine animală. Probabil că i-am surprins pe mulţi, cu prilejul numeroaselor aperitive între veciniînşirate în timpul primelor luni după mutarea noastră, prin vehemenţa şi caracterul foarte documentat al intervenţiilor mele pe aceste subiecte, desigur că gândeau la fel ca mine, dar fără să se priceapă defel, în fond din pur conformism stângist, poate că avusesem nişte idei, poate că avusesem chiar un ideal, nu degeaba urmasem Agricultura iar nu o şcoală de tip politehnic ori faimoasa HEC[1], pe scurt avusesem un ideal şi eram pe cale să-l trădez.

Cu toate astea, nu se punea problema să demisionez, fără salariu nu puteam supravieţui, pentru că traseul profesional al lui Claire, în ciuda succesului de critică al piesei adaptate după Georges Bataille, se cantonase cu încăpăţânare într-un punct mort. Trecutul ei o destina domeniului cultural, dar asta era o pistă falsă, fiindcă visul ei era să lucreze în cinematografia de divertisment, nu se ducea să vadă decât filme uşurele, îi plăcuseră la nebunie Le Grand Bleu şi, mai mult încă, Les Visiteurs, în vreme ce textul lui Bataille i se păruse “complet idiot“ şi tot aşa se întâmplase cu un text al lui Leiris la care s-a înhămat puţin mai târziu, dar cel mai rău a fost cu o lectură de un ceas din Blanchot pentru France Culture, niciodată n-ar fi bănuit, mi-a spus, că există asemenea rahaturi, era halucinant, mi-a spus ea, să propui publicului asemenea tâmpenii. În ce mă priveşte, n-aveam nici o părere despre Blanchot, îmi aminteam doar de un paragraf hazliu din Cioran în care acesta explica faptul că Blanchot e autorul ideal ca să înveţi să baţi la maşină, pentru că nu te “deranjează înţelesul“.

[1]Şcoala de Înalte Studii Comerciale din Paris.

***

Pe mine, Monsanto începuse să mă scoată din sărite, m-am apucat să urmăresc cu adevărat anunţurile, prin aproape toate mijloacele aflate la îndemâna unui absolvent de Agronomie, în special prin intermediul Asociaţiei foştilor studenţi, dar am nimerit de-abia la începutul lui noiembrie peste o ofertă realmente interesantă, care venea de la Direcţia regională pentru agricultură şi păduri din Basse-Normandie[1]. Trebuia creată o nouă structură destinată exportului de brânzeturi franţuzeşti. Am trimis un CV şi am obţinut rapid o întâlnire, am făcut drumul dus-întors la Caen chiar în ziua respectivă. Directorul regionalei era şi el un fost student la Agricultură, un tânăr fost, îl ştiam din vedere, era în anul doi când eu eram în primul. Nu am habar unde-şi făcuse stagiul, dar păstrase de-acolo mania (nu prea răspândită la vremea aceea în administraţia franceză) să folosească, uşor cam de pomană, termeni anglo-saxoni. Constatarea sa iniţială era că brânza franţuzească era în continuare exportată aproape doar în Europa, că locul ei rămânea nesemnificativ în Statele Unite, şi că, mai ales, spre deosebire de vin (în acest punct s-a apucat să ridice lungi şi apăsate osanale asociaţiilor interprofesionale viticole din Bordeaux), sectorul de brânzeturi nu ştiuse să anticipeze sosirea pe piaţă a economiilor emergente, cu precădere a Rusiei, dar în curând a Chinei şi, fără doar şi poate, a Indiei, puţin mai târziu. Asta era valabil pentru toate brânzeturile franţuzeşti; dar noi ne aflam în Normandie, a subliniat el cu justeţe, iar el dorea să pună în funcţiune o task forcecare ar avea drept primă ambiţie promovarea “seniorilor trilogiei normande“: brânzeturile camembert, pont l’évêqueşi livarot. Până acum, doar camembert-ul se bucura de o reală notorietate internaţională, din motive istorice de altfel pasionante dar asupra cărora n-avea timp să insiste, brânzeturile livarotşi chiar pont l’évêquerâmâneau cu desăvârşire necunoscute în Rusia şi în China, el nu dispunea de mijloace nelimitate, dar reuşise totuşi să pună mâna pe bugetul necesar recrutării a cinci persoane, iar ceea ce căuta în primul rând era un şef pentru această task force, eram interesat de job?

Eram, şi i-am confirmat asta cu un amestec de profesionalism şi de entuziasm. Îmi venise o primă idee, şi mi s-a părut potrivit să i-o împărtăşesc: numeroşi americani, mă rog, nu ştiu exact dacă numeroşi, să zicem nişte americani, veneau în fiecare an să viziteze plajele Debarcării din Normandia, unde membri ai familiilor lor, uneori propriii părinţi își dăduseră viața. Desigur, timpul de reculegere se cădea respectat, nu se punea problema să organizăm degustări de brânzeturi la ieşirea din cimitirele militare; dar, asta e, până la urmă tot trebuie să mănânci, aşa că nu era oare limpede că brânzeturile normande puteau serios profita de pe urma acestui turism comemorativ? A fost cuprins de entuziasm: ăsta era, într-adevăr, genul de lucruri care trebuiau făcute şi, în general, imaginaţia nu se cădea să lipsească niciodată de la apel; sinergiile pe care viticultura din Champagne ştiuse să le dezvolte împreună cu industria franceză a luxului aveau puţine şanse să fie repetate prea curând: e cam greu să ţi-o închipui pe Gisele Bündchen savurând brânză livarot, dar nu şi o cupă de Moët et Chandon. Una peste alta, aveam să primesc, oarecum, mână liberă, n-ar fi vrut să-mi zăgăzuiască creativitatea, de altfel munca mea la Monsanto nu fusese nici ea prea uşoară (de fapt nu fusese nevoie să depun prea multe eforturi, argumentaţia pusă la punct de producătorul de seminţe era de o simplitate brutală: în lipsa OMG-urilor, nu aveam posibilitatea să hrănim populaţia, aflată într-o creştere constantă; în mare, aveam de ales: Monsanto sau foametea). Pe scurt, după ce am ieşit din biroul lui, ştiam deja, mai ales din modul în care vorbise la trecut despre slujba mea la Monsanto, că mă alesese pentru post.

Contractul meu începea la 1 ianuarie 2001. După câteva săptămâni de stat la hotel, am găsit o casă drăguţă de închiriat, izolată în mijlocul unei întinderi vălurite de tufe şi ierburi, la doi kilometri de satul Clécy, care se mândrea cu titlul uşor exagerat de “capitală a Elveţiei normande“. Era într-adevăr o casă fermecătoare, cu ziduri de paiantă; avea, pe un singur nivel, un living pardosit cu dale de lut ars, trei camere cu parchet şi un birou. Ca atenanţă, o fostă cramă reamenajată, care putea sluji drept locuinţă pentru prieteni; avea instalată încălzire centrală.

Era o casă fermecătoare, şi am simţit de-a lungul întregii vizite că proprietarul o îndrăgise mult, că o întreţinuse cu meticulozitate, era un bătrânel cocârjat, între şaptezeci şi cinci şi optzeci de ani, locuise aici, mi-a zis el din prima clipă, dar acum nu se mai putea, avea nevoie de asistenţă medicală curentă, o infirmieră la domiciliu de cel puţin trei ori pe săptămână, iar în perioadă de criză, zilnic, aşa că, vezi bine, un apartament în Caen era mai convenabil, avea, de altfel noroc, copiii lui îi purtau de grijă cum se cuvine, fiică-sa ţinuse s-o aleagă personal pe infirmieră, la ce se-ntâmplă în zilele noastre, avea mare noroc, aşa e, eram întru totul de acord, avea noroc, atât doar că, de când se prăpădise nevastă-sa, nu mai era la fel şi nu avea să mai fie la fel, era după toate aparenţele credincios şi nu s-ar fi gândit în veci la sinucidere, dar găsea uneori că Dumnezeu cam uitase să-l cheme la El, ce-i mai trebuia casă la vârsta lui, am lăcrimat aproape tot timpul vizitei.

[1]Fostă regiune administrativă franceză, care reunea departamentele Calvados, Manche şi Orne. Corespundea părţii vestice a străvechii provincii istorice a Normandiei.

***

Era o casă fermecătoare, dar aveam să locuiesc singur. Claire se opusese clar și răspicat ideii de a se muta la ţară, în Basse-Normandie. Am vrut la un moment dat să-i sugerez c-ar putea „să se întoarcă la Paris pentru castinguri“, dar am sesizat repede absurdul propunerii, se ducea la zece castinguri pe săptămână, n-avea nici o noimă, un domiciliu la ţară era sinucidere curată pentru cariera ei, dar, în același timp, e chiar așa grav să ucizi ceva care e deja mort? Asta gândeam în sinea mea, dar, desigur, nu i-o puteam spune, oricum nu atât de direct, iar indirect nu știam cum. N-am găsit nici o soluţie.

Am convenit așadar, cu înţelepciune la prima vedere, că o să mă întorc eu la Paris în weekenduri, ne-am iluzionat fără doar și poate că această despărţire și aceste regăsiri săptămânale aveau să dea oxigen și energie cuplului nostru, că fiecare weekend avea să fie o sărbătoare a dragostei etc.

Între noi nu s-a petrecut nici o ruptură, nici o ruptură clară și definitivă. Nu e prea complicat să iei trenul de la Caen la Paris, e direct și durează doar puţin peste două ceasuri, atât doar că întâmplarea a făcut că l-am luat din ce în ce mai rar, la început pretextând că aveam mult de

lucru, apoi nemaipretextând nimic, iar după câteva luni ne-am lămurit cu totul. În adâncul sufletului, nu renunţasem o clipă la ideea că va veni cu mine în acea casă, că-și va abandona improbabila carieră de actriţă și ca va accepta să fie, pur și simplu, soţia mea. I-am postat chiar, în mai multe rânduri, fotografii ale casei, făcute pe vreme însorită, cu ferestrele larg deschise spre tufe și ierburi, mi-era cam rușine când îmi aminteam de asta.

Odată cu trecerea timpului, cel mai remarcabil mi s-a părut, ca și cu Yuzu, douăzeci de ani mai târziu, faptul că totalitatea bunurilor mele terestre încăpea într-o valiză. În mod limpede, nu aveam nici o chemare către bunurile pământești; ceea ce, în ochii anumitor filozofi (epicureici? stoici? cinici? câte-un pic din toate trei categoriile?), reprezenta o stare mentală cât se poate de sănătoasă; poziţia inversă, mi se pare, fusese arareori apărată; prin urmare, exista printre filozofi un consensasupra acestei probleme – lucru îndeajuns de rar ca să nu fie subliniat.

Trecuse puţin de ora cinci când am încheiat convorbirea cu Claire, mai rămăseseră trei ore până la cină. Destul de repede, în doar câteva minute, am început să mă întreb dacă această întâlnire cu ea chiar fusese o idee bună. În mod vădit, n-avea cum să ducă la nimic bun, singurul rezultat avea să fie deșteptarea sentimentelor de dezamăgire și de amărăciune pe care, timp de două decenii, izbutiserăm oarecum să le tăinuim. Amândoi știam destul de bine că viaţa e dureroasă și dezamăgitoare, așa încât chiar trebuia oare să plătim un taxi și o notă la restaurant ca să obţinem o confirmare în plus? Şi, pe deasupra, aveam oare nevoie să aflu ce făcuse Claire între timp? Probabil că nimic strălucitor, în orice caz nimic care să se ridice la nivelul speranţelor sale, fiindcă în caz contrar mi-aș fi dat seama, fie și doar văzând afișele de film de pe stradă. Deși aspiraţiile mele profesionale erau mult mai puţin bine definite și, din această pricină, eșecul mai puţin vizibil, nu eram deloc ocolit de sentimentul, deslușit, că în momentul de faţă sunt un ratat. Întâlnirea a doi losers în vârstă de patruzeci de ani și foști amanţi putea fi o scenă magnifică dintr-un film franţuzesc, dacă actorii ar fi fost potriviţi, să zicem, de dragul aproximării, Benoît Poelvoorde și Isabelle Huppert; dar în viaţa reală aveam oare chef de așa ceva?”

Michael Houellebecq, Serotonină (click!)

Traducere din franceză de Daniel Nicolescu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

©Humanitas Fiction 2019



Citiţi şi

“Serotonină” de Michel Houellebecq urcă amețitor în topurile de vânzări din lume

Postările voastre de pe FB nu mă conving

Zece motive pentru care e bine să bei cafea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,604 views

Your tuppence

  1. "Serotonină" de Michel Houellebecq urcă amețitor în topurile de vânzări din lume - Catchy / 25 May 2019 6:52

    […] cinci fragmente aici, ca să înțelegeți mai bine de ce se vinde ca pâinea […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro