Sau, cel puțin, nu răspundeți cu voce tare. Nu are niciun rost. Toți știm că mințim, mai ales că, uneori ne ascundem în spatele acelei haioase replici: „Lasă, ce dacă am mințit? Am mințit într-un scop bun”.
Când spunem asta, scopul bun suntem noi înșine.
Mi-e greu să îmi aduc aminte când am tras o gogomănie, sau dimpotrivă, am spus un adevăr nasol ca să îi fie bine altcuiva, deși așa părea la prima vedere.
I-am mărturisit unei prietene că i-am văzut iubitul cu altă căprioară la Red Hot Chili Peppers? Da, dar mai mult de teama faptului că se afla. Nu că era cu alta, ci că eu eram acolo și i-am văzut. Căci așa cum tu îi vezi pe alții, fix la fel și alții pe văd pe tine.
I-am spus mamei că aveam datorii enorme și de-asta nu mai am bani, la patru zile după salariu, și nu că am uitat, banal și scurt, portofelul pe masă în club, la 6 dimineața? Da, dar nu ca s-o protejez pe ea, biata mamă, împotriva informațiilor, să zicem, nepotrivite despre fiica ei. Oh, nu! Nici măcar de rușine. Ci ca să mă protejez pe mine împotriva discursurilor moralizatoare interminabile la +35 de ani.
Apropo de părinți, în liceu și facultate mințeam așa cum beam apă. Atât de firesc și de frecvent. Era mai mult decât o formă de rebeliune. Era un mod de supraviețuire. Cum în bezna istoriei oamenii ucideau mamuți ca să trăiască, așa și eu, în tinerețe, jonglam cu minciunile. Nu puteam altcumva.
Pentru buna înțelegere în familie și pentru echilibrul mental al tuturor celor implicați, era mai bine așa. Una pe zi, nu mai mult. De la „Oana, tu fumezi?” – “Ce-ai, mă, tată, așa impresie ai tu. Astea sunt țigările lui Alex, le-a pus la mine în geantă să nu le găsească ai lui!” Până la „Câte examene ai în sesiunea de iarnă, că eu am auzit că șase?” cu răspunsul natural „Șase pe naiba, am două și alea ușoare, așa că mă duc doar la unul”.
Nenorocirea pe care urma s-o constat mult mai târziu, după ce am trecut de adolescență și tinerețea numărul unu, este că majoritatea minciunilor sunt depistabile, mai ales în relația părinte-copil. Părinții sunt radare și explicația este una singură. Și ei mințeau de înghețau apele când erau, la rândul lor, niște tinerei naivi, care se credeau însă atotștiutori. Atunci când tatăl meu mă întreba dacă fumez, o făcea pentru că era sigur că fumez. Că eu trăiam cu senzația că voi manipula o minte de fumător înrăit sau că pot șterge mirosul din perdelele camerei mele cu un răspuns plin de amănunte imbeciluțe și nostime era cu totul și cu totul altceva.
Așa că, dacă am recomandări în domeniul minciunii, ele sunt simple. Nu exagerați. Ca să nu spun că nu e bine să minți niciun strop, că sună prea bisericesc și de-a dreptul imposibil de înfăptuit. Nu inventați amănunte pe care există primejdia să le uitați a doua zi. Și asta mi s-a întâmplat. O minciună pe zi este o frecvență prea mare. Răriți-le puțin, că e complicat. Nu mai suntem la 16 ani, atunci toate sunt mai ușor de dus.
Citiţi şi
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
