La doar câțiva ani distanță după ce-a explorat „pachebotul” de la Versailles și după ce-a plonjat într-o furtună revoluționară (Les Adieux à la reine), cineastul Benoît Jacquot rămâne fidel unei temporalități de poveste, cea a perioadei 1890-1900, pe care o potențează la o tensiune contemporană.
Debutul secolului al XX-lea înseamnă apariția a două elemente dragi lui Benoît Jacquot: cinema-ul și psihanaliza. Așadar, regăsim în Journal d’une femme de chambre/Diary of a Chambermaid începutul secolului al XX-lea, în provincie. Tânăra pariziană, iubitoare de rochii și pălării elegante, Célestine schimba, rând pe rând, locurile de muncă, sperând că va găsi, totuși, stabilitatea. De cele mai multe ori, nu era vina ei că nu făcea față așa-zisei rigori de angajare, dar aparenta ei dezinvoltură o făcea să-și piardă creditul în fața multora. Într-o ultimă încercare, alege să se angajeze pe modestul domeniu normand al familiei Lanlaire. Stăpâna este autoritară, suspicioasă și avară, iar soțul, dimpotrivă, este reversul, fiind atras de activități lubrice. Respingând avansurile noului stăpân (Hervé Pierre), camerista trebuie să facă față stricteții impuse de doamna Lanlaire (Clotilde Mollet), care conduce întreaga casă cu o mână de fier. Printre angajații casei, există și enigmaticul Joseph (Vincent Lindon), care exercită o atracție specială asupra fetei nou-venite.
Prinsă între rigorile (excesive) pretinse de stăpână și agasările soțului acesteia, Célestine suportă cu greu acest mediu, dar nu reușește să se rupă de acolo, devenind un fel de spectatoare a luxului din „lumea bună”. Filmul își păstrează, de la un capăt la celălalt, tonul care denunță principiul dominării și deplânge sordidele servituți. Journal d’une femme de chambre este un portret coroziv al burgheziei de la finele secolului al XIX-lea, o clasă închistată în suficiență și cupiditate, incapabilă să surprindă suflul nou care se ivea în zorii noului secol. De altfel, rapacitatea se regăsește în fiecare dintre tabere: misteriosul și oportunistul Joseph este bântuit de obsesia pentru bani și practică antisemitismul agresiv.
În această lume dură și dureroasă deopotrivă, calculul rece ține locul sentimentului. Goana după înavuțire devine punct cardinal, doar biata Célestine va face mereu același tip de schimbare, trecând de la un exploatator la altul, într-un soi de blestemată neputință. Adaptând romanul (publicat în 1900, dar prezentat, inițial, în foileton în 1892) lui Octave Mirbeau, Le journal d’une femme de chambre, realizatorul îi oferă un pasionant rol frumoasei Léa Seydoux. Întâlnirea dintre cei doi artiști este, de fapt, o continuare a colaborării începute la Adieux à la reine (2012); ca și la prima întâlnire, regizorul își urmărește eroina de la primul până la ultimul cadru de pe ecran. După remarcabilele prestații ale unor actrițe precum Paulette Godard și Jeanne Moreau, în versiunile lui Jean Renoir (1946) și cea a lui Luis Buñuel (1964), tânăra actriță (aflată deja pe afișul viitorului James Bond, 007 Spectre, alături de Daniel Craig) se comportă admirabil în postura cameristei. Amestecul de revoltă și supunere se regăsește în interpretare și, astfel, Léa Seydoux devine un fel de sclavă care-și interiorizează servitudinea. După succesul repurtat cu La vie d’Adèle (2013), Léa Seydoux și-a perfecționat tehnica de interpretare. Portretizarea cameristei, marcată de nuanțe fine, este un veritabil studiu al moravurilor lumii burgheze din acea perioadă. Preocupată să supraviețuiască, eroina nu are prea mult timp pentru a se victimiza și pare de-a dreptul pragmatică. Cineastul surprinde, cu abilitate, precum un veritabil entomolog, viața cotidiană a unei „fete de casă”, de la debutul secolului al XX-lea. Traiul zilnic al cameristei se derulează în fața spectatorului, care ia parte la micile și rarele bucurii, dar și la umilințele îndurate de Célestine.
Jurnalul simpaticei Célestine R. respiră o cuceritoare sinceritate și se deschide prezentând-o pe eroină pe treptele unei scări. Din capul locului, dialogul care se va închega între potențiala ei stăpână (o damă din marea burghezie pariziană) și cameristă este scurt și concis: bariele sociale sunt precis delimitate. Prin urmare, Célestine nu va urca nicio treaptă pe scara socială, dimpotrivă, va trăi câteva momente de tulburare și va șovăi (privind trecătorii) în plină stradă. Ambiguitatea expresiei „avoir de la conduite” se transferă și asupra denumirii „femme de chambre”/„fată de casă”. Benoît Jacquot, alături de co-scenarista Hélène Zimmer, a decis să aibă doar o singură scenă de acest gen, apoi a lăsat-o pe Célestine la familia Lanlaire. În această provincie, se va scrie, practic, cronica sărmanei cameriste, între perversitatea Doamnei și hărțuiala Domnului, într-o ucigătoare plictiseală și-o acută decădere morală. Asistăm la numeroase dialoguri „teatrale”, savuroase, fie la evenimente „memorabile” din mediul rural (crima comisă în pădure, înmormântarea fetiței ucise, slujbele religioase) fie în vizite sau la întrunirile personalului domestic/cameristelor. Între aceste evenimente, glisarea de la comic la tragic e mereu prezentă, trecerea de la un registru la altul se face printre frisoane. Jacquot își blindează eroina cu o imensă doză de ironie, făcând mereu auzită vocea ei interioară (comentează mereu, printre dinți, cu o privire tăioasă și adâncă).
Léa Seydoux parcurge, – în ținute elegante, fie negre, fie albe sau albastre – o traiectorie sinusoidală. Plasticitatea imaginii îndulcește ingratitudinea situațiilor și lasă la vedere scepticismul. Dacă Octave Mirbeau ne-a lăsat un roman iconoclast, Benoît Jacquot l-a transformat într-un exercițiu de stil între clasicism și modernitate, corset & costume de epocă și materie carnală/trupuri nude, patina decorurilor din secolul al XIX-lea și exprimarea liberă. Cineastul face o piruetă stilistică printre codurile burgheziei, frustrările sexuale, moarte, pulsiuni și însăși viața ilustrând – cu precizie și eleganță – peripețiile unor personaje aflate între rațiune și pasiune.
Journal d’une femme de chambre rămâne o peliculă elegantă, clasică (în rigoare-realizare) și modernă (sentimentul de sufocare, lipsa de oportunități duc la identificări din lumea actuală) în egală măsură.
Premii, nominalizări, selecţii:
Festivalul internaţional de Film din Berlin (2015) – Ursul de Aur, nominalizat: Benoît Jacquot
Premiul César (2016) – Cea mai bună adaptare/Journal d’une femme de chambre: Benoît Jacquot
Regizor: Benoît Jacquot
Scenarist: Benoît Jacquot, Octave Mirbeau, Helene Zimmer
Compozitor: Bruno Coulais
Operator: Romain Winding
Producător: Jean-Pierre Dardenne, Luc Dardenne, Jean-Pierre Guérin, Kristina Larsen
Monteur: Julia Gregory
Distribuţia:
Léa Seydoux (Célestine)
Vincent Lindon (Joseph)
Clotilde Mollet (Doamna Lanlaire)
Hervé Pierre (Domnul Lanlaire)
Vincent Lacoste (Georges)
Mélodie Valemberg (Marianne)
Rosette (Rose)
Durata: 1h35
Citiţi şi
50 de fete din opt sate au participat la Tabăra fetelor neînfricate
Psihologia dragostei la bărbați
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
