Păpușă de vitrină

2 November 2020

Se lăsa noaptea peste oraș. Dealurile fuseseră ascunse-n beznă, oamenii se retrăgeau la casele lor, iar un strat subțire de nori plutea prin fața lunii pline.

Alerga spre casă, împleticindu-și picioarele, înjurând tot ce se afla între cer și pământ. Jumătate din cămașa albă, acum șifonată, îi era îndesată în pantalonii strânși cu o curea de piele, iar cealaltă jumătate atârna inestetic pe afară. Își tot repeta că o s-o omoare, că o s-o facă bucăți. Cum să-l umilească în halul ăsta, tocmai pe el, pe soțul ei?

Tânărul ce tocmai aflase că i se puneau coarne de cel puțin trei luni era Fabien Burdett, un bărbat de douăzeci și opt de ani, considerat de toată comunitatea un exemplu de reușită, un ideal masculin. Bătrânii sperau ca fiii sau nepoții lor să aibă succesul lui, bătrânele visau să-și mărite fiicele cu el, iar fetele oftau când trecea pe lângă ele și le mai oferea din când în când un surâs vag, zgârcit.

Fabien frânsese multe inimi în ultimii zece ani. Nu era un bădăran, dar nici nu se împiedica de etică sau morală. Seducea și se lăsa sedus când era cazul, dar avea niște principii foarte bine înrădăcinate, care-i dictau conduita. Când venise vremea să se însoare, logodnica trebuia să îndeplinească niște criterii stricte. Trebuia să fie frumoasă, mai frumoasă ca oricare alta, dar o păpușă de vitrină. Admirată de toți, dar prin sticlă. Numai unul o putea lua acasă.

Marguerite se încadra perfect. O fată de douăzeci și unu de ani, fiica unui cuplu de brutari care aveau o mică afacere în oraș. Fabien rămase ca trăsnit de fulger când o văzuse pentru prima dată, în ziua în care, împreună cu un coleg de la bancă, merseseră să-și ia o gustare. Sora ei mai mare îi servise, dar ea tocmai ce ieșise din casă, cu un cățel în lesă.

Perfecțiunea întruchipată. O postură de balerină și un păr bogat și blond, lung până la mijlocul spatelui, ce-i cădea, straturi peste straturi, din clama cu care fata-l fixase aproape în creștetul capului. Îl salutase, zâmbind larg, și-și văzuse de plimbare. Fusta în carouri, verde cu alb, cu multe volane, îi ajungea până la genunchi și se unduia în ritmul alert al pașilor ei. În picioare purta pantofi negri, cu toc mic și gros, foarte lucioși. Cel mai tare îl impresionase talia ei subțire, ascunsă sub un maieu negru mulat și evidențiată de o curea strânsă.

Începuse s-o curteze. La început, nu era foarte încântată, dar nici nemulțumită nu i se păruse a fi. Cea mai plauzibilă explicație rămânea că fata nu știa ce voia de la viață. Îi plăcea să se laude în fața prietenelor că Fabien era interesat de ea, că-i aducea trandafiri roșii, că o conducea seara acasă și o săruta pe obraz. Știa că multe și-ar fi dorit să fie în locul ei. Dar ea fusese aleasă, deoarece, pesemne era cea mai frumoasă și potrivită pentru a-i fi soție. Fată de societate, așa i se spunea. Dansa cât era noaptea de lungă, era admirată de toată lumea, dar respingea pe oricine se apropia prea tare. Cu același râs cristalin și nonșalanță a gesturilor, după ce-și primea buchetul de trandafiri, colierul de aur sau argint, îi spunea pretendentului că nu e pregătită pentru un angajament.

Totuși, frumoasa orașului se logodise cu el. Schimbările ei bruște de atitudine și dispoziție îl dezarmau uneori, dar făceau din călătoria lor comună un carusel senzațional.

Uneori, când o întreba pe Marguerite ce avea pe suflet, căci i se păruse mofturoasă, ea-și încrucișa brațele subțiri la piept, țuguia buzele și întorcea capul în partea opusă, legănându-și în aer picioarele, ca un copil capricios. Apoi, el îi făcea un cadou prețios – o brățară, un inel, o rochie nouă – și ea aplauda fericită.

Mama lui Fabien nu era era foarte încântată de această logodnică schimbătoare și mult prea plină de viață și tupeu.

– Cu prima ocazie o să te-nșele, ascultă la mine, îl avertiză ea într-o zi, pe când el își nota niște cifre în tabel. Trebuia s-o iei mai bine pe fiica doamnei Martin, știi tu, cea care stă lângă mine la biserică.

– Pe Monica?! se răstise Fabien, aproape insultat. Pe lângă faptul că nu-i nici pe departe la fel de frumoasă ca Marguerite a mea, mai e și plictisitoare. Aș fi ca la priveghi lângă ea.

– Măcar e o fată serioasă, insistase femeia, așezându-și palma pe mâna lui. Ailaltă dansează și se distrează de dimineață până seară.

Fabien își trecuse degetele subțiri prin părul castaniu, pieptănat pe o parte și oftă zgomotos.

– Tocmai asta o face așa de specială! Crede-mă, mamă, e o pacoste la suprafață, dar eu știu! Nimeni nu a pus mâna pe ea. Se comportă ca o piesă de muzeu. Îi lasă să se apropie, după care-i respinge, și mai și râde de ei cu toate prietenele.

În ziua cununiei, Marguerite plângea – cel puțin aceasta era vorba care circula prin cercurile lor comune. Nu mai voia să se mărite. Chiar și la altar lăcrima, dar era greu de zis dacă erau lacrimi de tristețe sau de fericire. La urma, urmei, șușotiseră câteva femei bârfitoare, de ce ar putea fi tristă? Se mărita cu cel mai frumos tânăr din cartier. Înalt, subțire, cu un chip perfect simetric, ochi albaștri și păr mereu atent pieptănat. Cu un vocabular bogat, cumpătat, Fabien scotea parcă vorbele din buzunar. Și, cireașa de pe tort, era funcționar la bancă!

După ziua cea mare, Marguerite se transformase. Fetele rămase nemăritate sau cele care se măritaseră, dar ar fi dat orice să fi fost Fabien mirele, chicotiseră malițios. Gata cu serile de Cha – Cha și Rock and Roll. Păpușa de porțelan devenise gospodină. Fabien nu o mai lăsa să iasă, cu toate că el ieșea aproape seară de seară. Se terminase cu fustele largi care dezveleau prea multe când făcea câte-o piruetă, cu discuțiile libere cu bărbații și băieții pe care-i sucea și răsucea ca pe un lanț de aur pe deget.

El era mândru și se bătea singur pe umăr pentru alegerea făcută. Mereu fusese invidiat de alții, iar acum era și mai invidiat.

Cine ar fi crezut? După numai nouă luni de când îi pusese verigheta pe deget, alerga pe o stradă întunecată, hotărât să-și omoare nevasta.

Ajuns în fața casei, nici nu se obosi să caute după chei. Dădu cu piciorul de două ori în ușă, izbind-o de perete și o luă val-vârtej în sus, pe scări, sărind și câte două trepte. Se opri în fața dormitorului și-i veni să plângă. Pe lângă furia nemărginită care-l mistuia, care mușca din el ca focul dintr-o fragilă coală de hârtie, se simțea atât de nefericit și atât de trădat, încât nici nu-i venea să dea ochii cu ea. Dar se adună rapid. Era pentru ultima dată.

Luă o gură mare de aer și bătu la ușă.

– Intră! se auzi o voce melodioasă din cealaltă parte. Nu degeaba am lăsat deschis.

Fabien strânse pleoapele. Cât de fericită era. Apăsă pe clanță. Calm, netulburat.

Marguerite era așezată în fața oglinzii și-și aranja cercelul în ureche. Nu se întoarse imediat spre el. Mai întâi trebuia să se termine de aranjat.

– Sunt frumoasă, nu-i așa?

– Da, ești.

Îngheță la auzul vocii joase și grave. Întoarse capul peste umăr și ochii i se măriră. Acei ochi frumoși, atât de vii și de luminoși de care se îndrăgostite din prima clipă, îl priveau îngroziți.

Îi surâse forțat.

– Nu pe mine mă așteptai.

Oricât s-ar fi străduit să scoată pe gură o întrebare, nu avea rost. Era o afirmație care nu putea fi infirmată.

Marguerite sări în picioare. Purta o cămașă de noapte, dar pe spătarul scaunului erau pregătiți o pereche de pantaloni cu talie înaltă și o helancă neagră.

– Nu, recunoscu ea, abia mișcându-și buzele, dar privindu-l în ochi.

Răspunsul ei atât de prompt, atitudinea ei pasivă și lipsa oricărui efort de a ascunde adevărul îl făcură să-și piardă puțina răbdare rămasă. Înlătură brutal scaunul care-l despărțea de soție și-și lipi palma de obrazul ei. Marguerite se prăbuși și-și duse mâna la pielea înroșită.

– Te detest, sâsâi cu dispreț. Te detest și te…

Fu întreruptă brutal de a doua palmă și apoi de a treia. Plângea cu sughițuri, dar nu-i cerea să se oprească. Știa că n-avea rost s-o facă.

Se îndepărtă de ea numai după ce obosi și nu mai avu putere să ridice mâna.

– Pe cine așteptai? întrebă, cu spatele la ea.

Marguerite suspina și plângea cu sughițuri. Nici de data aceasta nu se arătă mai dornică de a nega ceva. Într-un fel și aștepta ziua asta. Știa că avea să vină. Acum tot ce voia era să se termine cumva. Nici nu mai conta cum.

– Pe Sonny, răspunse și-și șterse cu brațul nasul plin de sânge.

Chipul lui Fabien se crispă de nedumerire. Sonny? Un bărbat mai șters nu văzuse niciodată. Palid, blond, cu umeri ușor lăsați în față. Marguerite avea tot orașul la picioare și era mai mofturoasă ca oricare altă fată pe care o cunoscuse. Nu trata cu oricine. Iar acum cu Sonny îl înșela?

– Deci cu pămpălăul ăla mă înșeli…

– Azi.

Atunci îi pică cerul în cap, cu toate stelele sale. O acoperi cu un val de înjurături și blesteme, în timp ce-i împărțea din nou palme după palme, numind-o în toate felurile.

– Mă plictisesc! se răsti Marguerite, ca într-o scenă melodramatică jucată în fața unui public isteric, dar nu foarte inteligent. M-ai închis într-o colivie și am refuzat să rămân în ea! Ți-am cerut să stai mai mult cu mine, dar tu nu, că trebuie să aduci bani în casă și n-ai timp. Te-am implorat să mă lași și pe mine să mă angajez, ca să fii mai puțin presat și nici nu m-ai lăsat să termin ce am avut de zis. Tu m-ai împins să fac asta!

– Cu Sonny? strigă la rândul lui, scuturând-o de umeri, Cum să mă umilești în halul ăsta?

Îi prinse părul în pumn și o azvârli din nou pe podea. Încă plângând în hohote, femeia își lăsă fruntea pe brațe și trupul îi sălta, cuprins de spasme.

– Cu Sonny?! țipă din nou, răgușit de această dată. Și cu cine altcineva? Cu cine? o grăbi, prinzând-o din nou de păr, obligând-o să-l privească în ochi.

Marguerite tăcu o clipă, apoi îi înșiră, fără nicio ezitare, o listă de nume. Unele cunoscute lui, altele nu.

– De… de ce? o întrebă, cu buzele tremurânde. Ce îți pot oferi nenorociții ăștia?

– Atenție, replică femeia, la fel de îndurerată. Nu sunt nici pe departe la fel de frumoși ca tine sau de admirați ca tine. Dar pot vorbi cu ei. Nu multe, majoritatea sunt total mediocri, dar măcar îmi vorbesc. Vorbesc cu mine, nu de mine. Tu te lauzi peste tot că m-ai luat de nevastă, dar nu știi să mă păstrezi și…

Amuți când îl văzu scoțând un revolver din pantaloni. Nu îndrăzni să întrerupă însă tăcerea instaurată între ei.

– Știi ce minunat e să afli între două pahare de coniac că nevastă-ta e o târâtură? o întrebă, înlăturându-și câteva șuvițe ce i se lipiseră de fruntea transpirată. N-am stat deloc pe gânduri. Știam că voi ucide pe cineva în noaptea asta.

– Pe mine, spuse resemnată, ba chiar puțin mirată, căci, în sfârșit, îi captase atenția.

– Oscilam, zise gânditor, privind în gol, între tine și amantul. Acum aflu, ca în bancul ăla care nu o să mă mai facă niciodată să râd, că n-am suficiente gloanțe pentru toți. Și cel mai trist e că nu m-ai înșelat doar tu. M-am înșelat și eu. Nu voi omorî pe nimeni. Dacă te omor pe tine, îmi voi petrece restul zilelor blestemându-mă că mi-am luat singur șansa de a mă culca și trezi lângă o o păpușă de porțelan. Dacă-i ucid pe ei, mai mult ca sigur voi fi băgat la răcoare și voi ajunge să mă spânzur în celulă, știind că în locul lor vor fi mereu alții și alții, iar eu nu am rezolvat nimic.

Cuvintele lui rămaseră multă vreme să plutească deasupra lor. Ei nici nu se clintiră. Stăteau pe podeaua rece, ea ghemuită, el sprijinindu-se pe un genunchi, și uitându-se la revolverul său ca la un picior nefuncțional cu care nu va mai putea face nimic vreodată.

– Ce o să faci acum? îndrăzni să-l întrebe, iar în vocea ei, chiar dacă se regăseau și urme vagi de spaimă, predomina curiozitatea. Situația o intriga oarecum.

– Nimic, răspunse, ca trezit dintr-o transă și se ridică în picioare. Ne culcăm. Dimineața te machiezi, îți pui zâmbetul pe față și ne reluăm viața.

– Cum?

– Ca soț și soție.

Cu acel răspuns, nu doar că-și recunoștea vina, ci și înfrângerea. Orice ar fi făcut, juca un joc din care nu putea să iasă învingător. Indiferent ce mișcare ar fi făcut pentru a-și vindeca orgoliul, ar fi dus la pierderea ei.

– Ei bine, se trase Marguerite spre el, acum că avea o oarecare siguranță că nu avea s-o omoare, eu sunt mulțumită. În sfârșit, am reușit să-mi fac soțul să lase orice altceva deoparte și să vină acasă, la mine. În sfârșit, am discutat și noi, mai adăugă ușor ironică.

Guest post by Cynthia Orszag

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Din perspectiva femeii de pe locul doi

O recomandare de serial

Români care au lăsat ceva în urma lor – Dimitrie Gusti

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro