Nu prea există etică de alcov. Aia e politica românească de azi. Şi nu numai, cred că e așa dintotdeauna. Dar pe grade de alcovism, desigur. De fapt, termenii sînt contradictorii. Etica e coloana dreaptă, fără putință de-a fi îndoită de nimic, alcovul e locul unde înveți tehnicile de încovoiere ale coloanelor celor drepti.
Exista, desigur, categoria masivă a celor care au încercat să fie etici, pînă cînd si-au dat seama că le e muuuult mai bine în alcov. Mai ales că acolo se servesc plăcinte cu curve cu țîțe mari. Cineva ar trebui să aibă răbdarea să se ducă la dicționar și să extragă definițiile de academie, care uneori sînt atît de mișto de-ți vine să te crăcănezi de rîs. Eu, în studențiile mele, cînd nu puteam să dorm, citeam două cărți: manifestul partidului comunist și dicționarul limbii române. Adormeam în trei minute.
Există, de altfel, și în cronici, pînă și la Dimitrie Cantemir, un savant de altfel, expresia politica de alcov. O și descrie, cu grația-i specifică, citez din memorie: și veneau vizirii turci după peșcheș. Şi boiarii îi pofteau în alcov, unde mesele erau plini de purcei de lapte cu măru-n gură (eu aș adăuga și cu morcovu-n cur), de fazani din cei cu pene, dar umpluți cu pere și nuci pe dinăuntru, de plăcintele cele galbene unse cu ouă de la clocitoare, de pui mici beliți de pene și trași pe proțap de se frăgezeau pînă cînd puteai băga unul întreg în gură. Carafele cu cinci soiuri de vinuri domnești, din care gustă întîi paharnicul ca să se vadă că nu-s otrăvite se perindau printre merinde ca găinile printre grăunțe. Domnițele stăteau pe margine sulemenite toate cu unsori din cele parfumate și cu genele făcute cu tăciune. În picioare, că nu se cuvenea altfel și ca să le poată cuprinde măriile lor dintr-o singură privire hulpavă. Ele nu aveau voie să se atingă de merinde, era o poruncă de la vodă, ca să se poată după aia mișca în ușurătate. Priveau, săracele, cum se descărnează porcii, cum se sug penele de fazan pînă la dispariția movului și verdelui și albului, cum, după aia, boierii se scobeau cu oasele subțiri ale penelor printre dinți, nu care cumva să le jignească pe domnițe cu vreo pană de fazan înfiptă printre molari. Că doar erau la război.
Fiecare avea etica lui, unii jinduiau după cele mai slăbuțe, dar cu pieptul mic și fraged, alții după cele mai trupeșe și mai roșii în obraji, în funcție de preferința politică. În jurul mesei mari cît un hangar de cai arăbești erau așezate perne moi, vișnii și verzi și galbene, mari și pufoase cît să încapă cururuile de viziri cu cîte un cur de domniță pe deasupra. Atunci începea înțelegerea. Primul care se așeza pe pernă și avea dreptul la cea mai nurlie domniță era vodă. Apoi vizirul cel mare. Apoi, tot așa, după rang.
Bietul paharnic, sătul de la atîta gustat la carafe, se trîntea și el pe ultima pernă și visa o găină, un cocoșel, o mielușică, orice, numai orătanie să fie. Ştia că de-acuma nu mai are nici o treabă, domnițele se mai ridicau din cînd în cînd cu caftanele pînă-n brîu și aduceau ce comanda boierul, grasă de cotnari, Bordeaux de 20 de ani, vodcă, rachiu de pitești, mastică sau chiar ouzo, fetească, mai ales feteasca regală era la mare prețuire. Se duceau acolo-n pivniță și mai sugeau și ele, bietele, vreo două trei clondire, că doar nu puteau să asiste toată noaptea la negocieri chiar așa. Lumea mai uita, că doar era vorba despre pacea mondială și cîte un boier mai greșea o domniță sau o domniță greșea un boier, nu conta, important era ca toată lumea să iasă fericită de la negocieri. Domnițele primeau cîte-o piatră prețioasă, ceva, sau un smarald mare sau un bănuț de aur, una a primit o dată chiar o scrisorică. N-a înțeles nimic, era scrisă în turcește, dar a prețuit-o toată viața.
Citiţi şi
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
Jurnal de Arizona – Femeia care îmbrățișează cactușii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
