A fost o vreme când lecturile îmi erau acaparate de povești: Andersen și Grimm, Hoffmann și exoticul Pu Sung Ling. Nu-i de mirare că ajunsesem să cred în rezolvări neverosimile ale celor mai negre scenarii ce-mi intersectau viața. Rămâi fără bani? E de-ajuns să scaperi un amnar (scăpăram o brichetă). Vrei o slujbă regală? Începi prin a fi un învățăcel studios al semnelor chinezești ori te comporți ca o cioară domesticită la curtea princiară daneză. Un iubit? Aici e mai complicat, plecatul în lumea cea largă și tristă sau dureroasa transformare a sirenei în femeie cu picioare lungi mă speriau. În Duhul Crizantemei, o poveste de dragoste din China medievală, protagonistul are noroc: femeia se ascundea chiar în lujerele florilor cultivate cu mare grijă în răzoare. Există o magie a plantelor pe care o cunoaște orice povestitor. Nu puteam uita nici cum Margareta și-a vrăjit Maestrul ieșindu-i în cale cu un buchet de flori galbene.
E toamnă târzie și numai crizantemele au mai rămas adunate de-a valma prin piețe, sacrificate de zelul excesiv al comercianților. Am cumpărat la întâmplare un braț uriaș de flori, alegând mai mult după parfum decât după culoarea cam palidă. Mirosul lor îmi amintea de aerul prea cald al serelor în care s-au născut dar și de frica de moarte a tulpinilor tăiate brutal. Ramuri dezordonate mă înțepau prin haine.
De cum am ajuns acasă am aruncat buchetul în pat. Credința mea în povești era atât de puternică încât buchetul s-a transformat pe loc într-un bărbat. M-a făcut să-mi amintesc copacul cu frunze galbene pe care îl văzusem cu o zi înainte alungit pe trotuarul din fața casei, când încercasem ceva nou: să îmbrățișez coroana unui copac. La fel și el, bărbatul din cele o sută de tulpini: parcă strângeam în brațe sufletul unei grădini întregi. Doar că la fiecare nouă atingere, o floare se ofilea și murea. L-am întrebat, cu tristețe, de ce se întâmplă așa de fiecare dată. ”Pentru că dragostea se consumă și moare”, mi-a răspuns, ”la propriu, ca un mănunchi de tulpini verzi. Mai bine omoară-le tu încetul cu încetul, decât să se usuce în vaze uitate prin colțurile unei camere prăfoase și pline de cărți.” L-am ascultat până la ultima suflare, adică până ce ultima tulpină a dispărut. În urma lui nu a rămas nimic. Parfumul s-a mai plimbat o zi prin încăpere, apoi a fugit.
Legăturile mele cu subtila lume a poveștilor s-au cam subțiat: de ce când începutul e luxuriant ca în poveste, sfârșitul e minimalist-mizerabilist ca-n viață? O fi posibil și drumul invers? Rămâne de experimentat, pe urmele lui Alice și ale lui Dorothy, curajoasele personaje ce și-au început aventura căzând într-o vizuină adâncă sau luate pe sus de uragan.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
