Ruleta rusească, infidelitatea

Nora Dincă

25 February 2015

Nora DincăSe vorbeste și se scrie obsesiv despre infidelitate. Puhoaie de lacrimi, de indignare, de furie, de nefericire, s-au revărsat din acest subiect. Psihologii scriu tratate, cercetătorii britanici cercetează cauzele, consilierii maritali fac averi, în timp ce toți ne jucăm sufletele la ruleta rusească, cu glonțul infidelității. Ce mă surprinde și mă nedumerește e că, după atâta timp, tot femeile sunt majoritare în banca acuzării. Tot femeile – de la intelectuale rafinate, la dudui diverse – se dau de ceasul morțíi infidelității, deplângându-și soarta crudă și târând după ele traumele trădării, ca pe o osândă. Astfel, bărbații poartă de milenii stigmatul infidelității – devenit de-acum, cumva, sinonim cu ei. Ca și când în ADN-ul lor ar exista o spirală în plus (sau în minus, ar fi de părere doamnele furioase pe subiect).

Poate, femeie fiind, s-ar cuveni să fiu solidară cu femeile. Dar simțul dreptății se pare că îmi e mai dezvoltat decât cel de turmă și se revoltă organic la vederea pisicii moarte, aruncată invariabil în curtea turmei adverse. De fapt, cred că aici își și află originile acest buboi imens și purulent – în „advers”. Recunosc, nu am îmbrățișat niciodată metafora cu „femeile și barbații provin de pe planete diferite” sau cea cu bărbatul-vânător. După mai bine de 20 de ani de observat, ascultat, disecat, dar mai ales trăit povești de iubire, am ajuns la seninătatea concluziei că suntem plămădiți cu toții din aceleași „ingrediente” – poate proporțiile diferă, dar nicidecum în funcție de sex, ci de la om la om. Dacă ar fi să facem o medie globală a infidelității, pe sexe, am obține o remiză de toată frumusețea, care cu siguranță ar ofensa și ar pune pe gânduri ambele tabere. Am constata că și prin venele femeilor curge la fel de mult sânge de vânător, că infidelitățile lor -când nu sunt mai „vinovate” decât ale bărbaților- sunt cel puțin la fel de frivole, că fragilitatea feminină este un mit ținut în viață doar ca să camufleze o patologie deloc onorantă – plăcerea victimizării. Desigur, nu toate femeile corespund descrierii de mai sus, după cum nici toți bărbații nu „e porci” infideli. Carevasăzică, bărbați și femei, suntem oameni toți, pe aceeași planetă -și adversari doar dacă asta ne propunem. Nu încerc să-i disculp pe domni -cu atât mai puțin cu cât destui încă mai cred că infidelitatea este apanajul bărbăției și se simt cool când o practică. Nu încerc nici să le demonizez pe doamne -mi-aș jigni inteligența cu așa un sabotaj ieftin. Doar refuz să mă înrolez în „războiul sexelor” – care, ca orice război, nu poate fi decât stupid. Desigur, n-am scăpat de ironii sau includerea în tipologia „naiva romantică și utopică” -și de către femei, și de către bărbați. Fără excepție însă, ele și-au dorit să fie ca mine, iar ei să fie cu mine.

Carevasăzică, văzute dinspre mine, lucrurile apar cât se poate de simple: oricum am fi, ne merităm unii pe alții.

Dar, dacă tot ținem morțiș să ne aruncăm în polemici pe tema infidelității, propun o altă abordare, chiar inepuizabilă – nu cumva se face prea mare caz de infidelitate? „Bărbații și vocația trădării”!!! Rahat! Infidelitatea nu este o vocație -și cu atât mai puțin una de sex masculin. Și nu întotdeauna infidelitatea este o trădare. Poate fi o conjuctură nefericită, o greșeală stupidă, o rătăcire, o nevoie de confirmare, o spaimă că nu mai exiști, un dor să fii văzut sau de joacă pur și simplu, pentru unii – ăia mai artiști- chiar sursă vitală de inspirație. Trădare e când irosești omul de lângă tine neiubindu-l, când nu pleci pentru că ești prea laș sau prea comod, când cauți cu el de mână, când îl păstrezi ca „plasă de siguranță” sau „în lipsă de, lucrăm cu”. Dar chiar și în aceste situații, trădarea față de sine e mai mare decât față de cel trădat.

infidelity1

Cu atât mai puțin putem vorbi despre trădare când apare îndrăgosteala. Trădarea presupune premeditare, cântărire – e o alegere. Îndrăgosteala nu e o alegere. E o nebunie -temporară, ce-i drept, în majoritatea cazurilor. Se întâmplă pur și simplu. Dar și relația voastră, ajunsă de-acum ditamai construcția, a început tot cu o îndrăgosteală. Poți alege să n-o trăiești pe-asta. Să fii înțelept. Eu una nu-mi doresc ca omul de lângă mine să facă asemenea alegeri -să rămână lângă mine cu doruri neîmplinite, pe care sufletul lui să mi le impute într-o zi. NU. Vreau lângă mine un om care să fie sigur că își dorește să se afle aici și nu în altă parte. Iar dacă îl încearcă nesiguranțe, dacă are nevoie de timp pentru răspunsuri, să fie suficient de inteligent cât să nu aflu (nici de la el, nici accidental). Pentru că dacă aflu, s-a terminat. Nu pentru că aș privi-o neapărat ca pe o trădare, ci pentru că pur și simplu nu m-aș pricepe să gestionez așa ceva. Nu aș fi atât de înțeleaptă. N-aș fi în stare să trăiesc cu asta – oricât l-aș iubi și oricât potențial irepetabil ar avea relația noastră. Nu știu cât orgoliu și câtă trufie se ascund în toată această neputință. Știu însă că neputința asta ascunde o dependență – dependența de certitudinea că nicio altă amintire nu va reuși să umple golul rămas în urma mea. Malefică dependență, veți spune. Mda, fiecare cu micimile noastre.

Cândva, o bună și veche prietenă mi-a cerut disperată sfatul dacă să-și mai primească sau nu înapoi soțul întors mai îndrăgostit ca niciodată dintr-o aventură de juma’ de an cu o alta (o telenovelă îngrozitoare). I-am spus că nici Dumnezeu nu și-ar permite să dea astfel de sfaturi. A insistat totuși, și m-a întrebat ce aș face eu într-o asemenea situație. Era prima oară când îmi puneam problema, dar răspunsul a venit pe nerăsuflate: „Mi-aș pune trei întrebări: 1. Îl mai iubesc? 2. Îl mai vreau? 3. Îl mai pot?”. Se pare că l-a mai iubit, l-a mai vrut, și l-a mai și putut. Cinste ei!

Am întâlnit însă și cazuri în care doamnele pesemne au trișat când și-au dat răspunsurile, ori s-au amăgit că pot, transformându-și astfel relația într-un coșmar. Cea mai câștigată, cumva – dar și cea mai dramatică – mi se pare cea care, tot dintr-o dorință aprigă și de nestăvilit de răzbunare, și-a trăit coșmarul singură, aruncându-se o vreme în brațele tuturor celor care se îndrăgosteau de ea -și nu erau puțini- colecționând iubiri cu disperarea condamnatului la neiubire. Părea pornită să se răzbune pe toată suflarea bărbătească, iar faptul că n-o facea conștient, ba chiar cu o oarecare inocență, îi dădea așa o aură de înger decăzut și o senzualitate de pe altă lume, care l-ar fi îngenuncheat la picioarele ei, îndrăgostit iremediabil, pînă și pe diavol. N-am reușit să-mi dau seama dacă a fost un joc conștient, asumat, care îi excita creierul, sau doar o nebunie temporară, pansament pentru o durere mai mare decât putea sufletul ei încape – era totuși multă suferință acolo. Îmi spunea că e singurul mod în care nu mai simte durerea, singurul mod în care poate înțelege ce a trăit el când a înșelat-o. Că aventurile ei sunt singurul refugiu de zoaiele suspiciunii veșnice cu care l-ar fi împovarat pe el și care le-ar fi întinat dragostea. Eu cred că erau singurul mod prin care reușea să-l ierte. Nu părea să o preocupe deloc soarta celorlalți, pe care îi amăgea și cărora avea să le rupă sufletul mai devreme sau mai târziu. Își spăla conștiința iubindu-i „să le ajungă pentru trei vieți” – cum îi plăcea să spună. Și totuși, pe niciunul – nici chiar pe toți la un loc – mai mult decât își iubea bărbatul. Și uite cum o nenorocită de infidelitate prostească, a declanșat o urgie de infidelități, care nu aveau nimic de-a face cu trădarea.

Trăim vremuri de concurență acerbă. Chiar și în dragoste. Uitați-vă-n jur -tentații la tot pasul. Iar internetul a extins opțiunile și probabilitățile până la infinit. Pentru bărbați, mai ales, trebuie să fie îngrozitor -unde te-ntorci, numai chimii (ăia mai infantili probabil trăiesc Raiul pe Pământ, dar oricum – infantil, neinfantil – cât să fii de selectiv?!). Au și femeile raiul lor: chirurgia estetică, tratamentele cosmetice de ultimă generație, ditamai industria de make-up – cu puțin noroc rămân în cărți până spre 60 de ani. Iadul însă, e ca pe lumea cealaltă – la comun. Și este doar un amărât de efect, cât se poate de previzibil, al raiurilor enunțate -bărbaților li se apleacă în cele din urmă de la atâtea chimii (cu cât mai târziu, cu atât mai mare și mai amară le e porția de singurătate -că n-or fi făcuți din șaibe); femeilor, orice-ar face, le iese pe nas competiția – în care au fost azvârlite fără voia lor și fără nicio șansă de izbândă definitivă – sub formă de crize existențiale diverse, din care nu vor înțelege nimic pentru că nu e nimic de înțeles. (Mereu am gândit că acolo, Sus, au un scenarist foarte conflictual, cu accese de umor macabru).

”Nu e greu să cucerești, greu e să păstrezi” îmi spunea, cândva, un prieten. Privind din acest unghi, și femeie fiind, reiese că toată dragostea pe care am trăit-o și toată frumusețea, fac din mine nu o privilegiată, ci o campioană de-a dreptul. Dar mai reiese și că trebuie să mă pregătesc să îmi țină de cald medaliile, la bătrânețe.

Totuși, revenind, dacă totul e doar chimie și calcul matematic, ar trebui ca numai bărbații să fie infideli. Ceeace e e profund neadevărat. Și-atunci?!… Eu zic așa: dacă tot trăim o orgie generalizată -în numele unei competiții absurde, dezechilibrate și complet unfair – să învățăm dracului să fim fericiți în clipa asta, acum, cu toată frumusețea și dragostea pe care ni le oferă. Și să privim fiecare zi care trece lângă omul pe care-l iubim și care ne iubește ca pe-o medalie de platină în cea mai imposibilă și totuși crunt de reală competiție din câte au existat vreodată. Pentru că dacă omul ăla se întoarce la noi zi de zi, și noi la el – bântuiți, sau nu, de infidelități mai mari sau mai mici – e pentru că într-un fel sau altul, fiecare, simțim că locul nostru e acolo și nu în altă parte. Veți spune că e doar o chestiune de timp. Poate. Cu puțin noroc, poate că nu. 🙂 Eu încă mai sper să fie o chestiune de dragoste.

P.S. N-ar fi minunat ca pentru fiecare om din lumea asta să existe măcar promisiunea că va fi așteptat de iubirea aia, cea mai mare și mai importantă iubire – aia pe care va dori să o trăiască până la capăt, după ce le va fi trăit pe toate celelalte – până la 80 de ani, în fața șemineului, sau undeva, pe o plajă, oriunde?

P.P.S. La naiba, nu! Tot ar rămâne prea multe muieri nefericite!



Citiţi şi

Cum pun reclamele gaz pe focul rivalității între femei

Frica de-a mai iubi după o despărțire pe care n-ai vrut-o tu

Nu sunt grasă, sunt nefericită!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,347 views

Your tuppence

  1. maya / 25 February 2015 16:03

    Unii au incercat sa dovedeasca, stiintific ca totusi barbatul chiar ar avea ceva in adn-ul lui care-l face mai degraba poligam decat monogam. Nu prea cred in aceasta teorie, dar cred in teoria barbatului-vanator. A fost inca de la inceputul omenirii si va continua sa fie. Exista mult prea putini barbati care sa fie fideli partenerelor, sentimental sau sexual, si in cazul lor am dubii daca fidelitatea pe termen lung este o dovada de iubire sau de obisnuinta sau pur si simplu, lipsa de optiuni. Societatea este intr-o continua schimbare, femeia a cucerit noi pozitii sociale la care acum ceva vreme nu avea acces sau nu era considerata capabila sa le acceseze altfel decat prin asocierea cu un barbat. Psihologii au demonstrat ca independenta de fapt este cauza infidelitatilor, indiferent ca esti femeie sau barbat pentru ca ea ne asigura alegeri libere, nu ne mai limiteaza dorintele si actiunile.
    Pe masura ce femeia a capatat un alt loc in societate, aceasta a si castigat in sondajele cercetatorilor mai multe procente la capitolul infidelitate.
    Motive de inselat sunt multe. Si prea putini dintre noi ne gandim la consecinte atunci cand actiunile au loc. Si barbatii si femeile inseala de multe ori din nevoia de confirmari, din nevoia de a simti ca sunt atragatori in continuare, de multe ori pentru ca ceva-ul ala nou ne aduce un anumit entuziasm chiar daca este doar o briza si ceva extrem de trecator. Multi barbati insa inseala pentru diversitate pur si simplu, sau cum ai spus si tu, e doar o intamplare nefericita. Prea putini insa ar putea sa spuna nu, atunci cand sunt abordati sexual de o femeie. Indiferent de cata admiratie, atractie si iubire ar simti pentru femeia din viata lor, sunt sensibili la asa ceva. Intotdeauna ne dorim ceea ce nu avem. Ce avem adaugam in sertarul cu lucruri deja achizitionate si asta ne ofera o liniste sa mai avem ceva bifat pe to do list. Si mai cred ca barbatii sunt mai usor de flatat si asta-i face mai sensibili. Chiar daca sunt adorati deja de o femeie, cedeaza usor daca o alta, frumoasa, inteligenta, tanara pare ca ar putea sa-i adore la fel.
    Tradarea, infidelitatea la modul cu adevarat dureros este atunci cand nu suntem respectati ca oameni, cand nu sunt apreciate valorile si actiunile noastre. Nu vad o mare problema sau de neiertat infidelitatea in sine, insa atunci cand ea are durata in timp cu o alta persoana sunt putine cazurile in care merita o a2a sansa.
    Ai facut o incheiere deosebit de frumoasa. Cum ar trebui sa-l pretuim pe cel de langa noi si cum ar trebui sa tratam relatia aceea pentru a o pastra in viata noastra, ca pe cel mai pretios diamant. Dar ceea ce ai spus inseamna foarte mult devotament, foarte multa implicare emotionala, sentimentala, intelegere, toleranta, prietenie, loialitate. Nu se pot face aceste lucruri fara ele. Dar te intreb, ce se intampla daca oferind toate acestea te lovesti intr-o buna zi de exemplul prezentat de tine? Sa afli de o relatie in paralel care a durat ceva timp. Cand afli ca in timp ce tu ofereai din inima niste lucruri si slefuiai diamantul ala pentru a-i da valoarea si stralucire pe zi ce trece, el rupea din timpul tau, se lipsea de momentele tale, si tot ce a tu de oferit pentru a se refugia in bratele tale, apreciind poate ceva ce este total neinsemnat pe langa investitia ta. Oare atunci, diamantul ala nu se transforma intr-un carbune fara valoare? Mai poti continua sa-l slefuiesti cand vezi ca nu ai ce ?
    Eu cred ca in astfel de momente se loveste in sacrul relatiei si o transforma astfel din ceva special in ceva banal, ce se inscrie in multitudinea de relatii nefericite pe care le vedem zi de zi.
    Dragostea transforma oamenii si ne transforma si perceptia. Asa se explica uneori cand terminam o relatie si reintalnim acea persoana, peste ceva timp si ne simtim straini si nu intelegem cum am putut imparti atata timp, atatea lucruri cand suntem atat de diferiti. Si totusi nu vedeam acele diferente cand totul era bine. Iubirea ne face sa-l vedem pe celalalt intr-o alta lumina. Defecte pe care le blamam, sa ne placa. Il ridicam peste uman, si-l transformam in zeitate. Cand il transformam in zeitate, il tratam ca atare, oferind toate cele prezentate. Iar cand aflam ca am fost tradati, in forma continuate, cum am mai putea trata ca pe zeitate pe cel care ne-a demonstrat ca este un muritor de rand, cu slabiciuni specifice ?
    Poti ierta, dar nu cred ca poti uita, ca avandu-te pe tine, te-a inlocuit partial.
    Pana la urma trebuie trait momentul. Adorat cel iubit, fara planuri la orizont, ci lasand lucrurile sa curga de la sine. Uneori planurile si asteptarile ne afecteaz cel mai mult atunci cand suntem tradati. Simtim tradarea la cote mult mai inalte fata de cum ar trebui, tocmai pentru ca ne asteptam la altceva.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 24 Thumb down 1
    Reply
  2. Cristi R. / 25 February 2015 11:26

    Un text exceptional.
    O radiografie de bun simt a societatii actuale.

    Thumb up 7 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro