Un seducător dibace poate să scoată cu lejeritate la iveală secretele “victimei” sale, chiar şi pe cele bine tăinuite. Tocmai de aceea, spionajul s-a bazat de când lumea şi pământul pe sex ca instrument de şantaj pentru obţinere a unor informaţii, metodă cunoscută drept “capcana cu miere” (honey trap).
Un jurnalist de la The Foreign Policy a scris un excepţional articol despre cinci dintre poveştile cu spioni care s-au folosit de arma seducţiei. Poveşti care s-au încheiat uneori tragic pentru ţintă, alteori au făcut victime colaterale, dar pot fi lecţii bune de luat în seamă şi de cei care vor să devină versiuni ale lui 007, şi de cei care se află într-o postură vulnerabilă şi deţin informaţii care îi pot pune în pericol şi de noi, ceilalţi, ca o luare-aminte că nu tot ce zboară pe lângă fagure e albină. Iată traducerea textului “The History of the Honey Trap”, scris de Phillip Knighteley:
“MI5 îşi face griji în privinţa sexului. Într-un document de 14 pagini trimis în 2009 la sute de bănci englezeşti şi instituţii financiare, cu titlul „Ameninţarea venită din partea spionajului chinez”, renumitul serviciu de securitate britanic oferea o serie întreagă de dovezi cum că oamenii de afaceri britanici sunt în pericol de a fi şantajaţi de spionii chinezi prin intermediul relaţiilor sexuale. Documentul, citat de London Times şi publicat în ianuarie 2010, avertizează explicit că serviciile chineze de intelligence încearcă să cultive „relaţii pe termen lung” şi că „exploatează zone vulnerabile, cum sunt relaţiile sexuale, pentru a crea presiuni care îi fac pe ceilalţi să coopereze”.
Cel mai recent raport pe tema tacticilor de spionaj în afaceri este doar o filă dintr-o istorie lungă şi murdară de spionaj şi sexualitate. De milenii, maeştrii într-ale spionajului şi-au antrenat ucenicii să se folosească de arta seducţiei pentru a obţine informaţii secrete.
Numele pe care l-a căpătat acest tip de spionaj este de „capcana cu miere” şi se pare că bărbaţii sunt la fel de predispuşi ca femeile să se folosească de el, şi la fel de vulnerabili să-i cadă victime. Spionii se folosesc de sex, inteligenţă şi de suspansul generat de o viaţă secretă, ca momeală. Iar inteligenţa, pregătirea, personalitatea puternică sau patriotismul nu îi asigură celuilalt mijloacele de apărare împotriva unei capcane bine puse la punct. Şi, ca în viaţa reală, planurile nu iau în considerare faptul că o poveste de dragoste care începe cu o minciună se poate transforma într-o relaţie pasională şi autentică. Când un honey trap bărbat din Germania de Est a fost demascat în 1997, una dintre femeile implicate a refuzat să creadă că a fost înşelată chiar şi când i s-au adus dovezi: „Nu, nu e adevărat” spunea. „Chiar m-a iubit”.
Cei care vor să-şi perfecţioneze tacticile de honey trap în viitor, ca şi cei care caută să se pună la adăpost de ea, ar trebui să înveţe din istoria tehnicii. Desigur, sunt prea multe poveşti, prea multe drame, prea multe cearceafuri şifonate, soţi otrăviţi, scrisori furate şi vieţi ruinate pentru a le cuprinde pe toate aici. Dar cine vrea poate să înceapă cu cinci poveşti celebre şi cu lecţiile pe care le oferă acestea victimelor şi momelilor de pretutindeni.
1. Nu îi lua urma femeii
În 1986, Mordechai Vanunu, un tehnician evreu care lucrase în trecut la staţia nucleară israeliană Dimona, a început să facă un tur al redacţiilor britanice, pretinzând că Israelul construieşte bombe nucleare. Avea fotografii care dovedeau că spune adevărul, un adevăr care contrazicea politicile oficiale ale Israelului în privinţa înarmării nucleare.
Negocierile dintre ziare au fost atât de intense, încât, la un moment dat, Sunday Times-ul londonez îl ţinea pe Vanunu închis într-o cameră secretă din catacombele Londrei, în timp ce jurnaliştii de la ziar îi verificau povestea.
Dar Vanunu şi-a pierdut răbdarea. I-a anunţat pe cei de la Sunday Times că a întâlnit o tânără femeie în timp ce vizita atracţiile turistice din Londra şi că plănuia să plece cu ea într-un weekend romantic la Roma.
Cei de la ziar au considerat că nu au dreptul să îl oprească. Ceea ce s-a dovedit o greşeală imensă: la puţin timp după ce a ajuns la Roma cu noua lui iubită, Vanunu a fost capturat de ofiţerii Mossad, drogat şi trimis cu vaporul în Israel, unde a fost judecat pentru trădare. A stat 18 ani în închisoare, dintre care 11 în detenţie solitară. Deşi a fost eliberat în 2004, este încă reţinut în Israel şi nu i se dă voie să se întâlnească cu străini sau să vorbească despre experienţele sale din trecut. Iar Marea Britanie nu a declanşat niciodată vreo anchetă în această direcţie.
Femeia care l-a prins în plasă era ofiţerul Mossad Cheyl Ben Tov, cu numele de cod „Cindy”. Era născută în Orlando şi se măritase cu un ofiţer din serviciile secrete ale Israelului. După operaţiune, a primit o identitate nouă pentru a preveni consecinţele neplăcute şi a părăsit în cele din urmă Israelul, stabilindu-se în Statele Unite. Rolul ei în prinderea lui Vanunu a fost crucial. Mossad-ul nu ar fi putut să îşi asume riscul unui incident diplomatic răpindu-l pe Vanunu de pe teritoriul britanic, aşa că l-a momit în afara ţării. Un plan îndrăzneţ, dar care, iată, a avut succes.
2. Nu accepta favoruri de la nimeni
Una dintre cele mai cunoscute capcane cu miere din istorie este cea în care a fost implicată Mata Hari (jucată de Greta Garbo în filmul din 1931), o olandeză care a lucrat câţiva ani ca dansatoare la un club erotic din Java. În perioada Primului Război Mondial, francezii au arestat-o şi au acuzat-o de spionaj în slujba germanilor, bazându-se pe interceptarea unor telegrame prin care ataşatul militar german în Spania îi trimitea bani. Francezii au pretins că acesta era ofiţerul superior al lui Mata Hari şi că ea îi transmitea informaţii secrete din tabăra lor, pe care le-ar fi obţinut seducând politicieni şi militari francezi.
La proces, Mata Hari s-a apărat vehement, spunând că e de fapt amanta ataşatului german şi că acesta îi trimitea cadouri. Dar pledoaria ei n-a convins judecătorii. A fost executată pe 15 octombrie 1917, fără să fie legată la ochi, pentru că a refuzat acest lucru.
După război, francezii au recunoscut că nu aveau dovezi solide împotriva ei. Iar concluzia istoricilor din zilele noastre este că Mata Hari a fost împuşcată nu pentru că ar fi întins o capcană, ci pentru a transmite un mesaj femeilor care ar fi putut fi tentate să îi urmeze exemplul. Iar lecţia în acest caz este, probabil, aceea că a lăsa impresia că eşti o honey trap poate fi la fel de periculos cu a fi una adevărată.
3. Fereşte-te de presă
Uneori, întreaga breaslă a jurnaliştilor unei ţări poate pica într-o astfel de capcană dulce. La începutul anilor ’60, Yevgeny Ivanov, ataşat sovietic la Londra, era un bărbat arătos, carismatic şi popular pe scena diplomatică şi socială a Marii Britanii. Era invitat mereu la petrecerile date de medicul Stephen Ward.
Ward era celebru pentru femeile frumoase pe care le invita la petrecerile sale. Una dintre ele a fost Christine Keeler, o „party girl” cu mintea destul de împrăștiată, despre care se credea că a devenit amanta lui Ivanov. Din nefericire pentru toţi cei implicaţi, Keeler era şi amanta parlamentarului şi secretarului de stat pe probleme de război John Profumo, care lucra pe atunci la întocmirea unor planuri cu Statele Unite, de a crea o bază miltară pentru rachete în Germania.
În 1963, relaţia lui Profumo cu Keeler a apărut în presă. Jurnaliştii au născocit atunci şi triunghiul amoros în care ar fi fost implicat rusul, deşi nu aveau dovezi. Profumo a trebuit să demisioneze pentru că minţise în legătură cu această relație. Soţia l-a iertat, dar cariera lui a fost ruinată. Rechemat la Moscova, a făcut toată viaţa glume pe seama poveştii: „e absurd să te gândeşti că o fată precum Christine Keeler i-ar fi putut spune într-o noapte lui Profumo: apropo, dragule, când vor sosi rachetele în Germania?” Probabil că avea dreptate. Când presa este convinsă că a dibuit firul unei capcane cu miere, adevărul are de suferit.
4. Cea mai periculoasă capcană dintre toate
Nu toate capcanele cu miere sunt heterosexuale. De fapt, în perioade mai puţin tolerante, o capcană homosexuală cu scopul unui şantaj era la fel de eficientă ca una heterosexuală.
Povestea lui Jeremy Wolfenden, corespondentul Daily Telegraph la Moscova la începutul anilor ’60, este una tragică. Wolfenden era vulnerabil în faţa KGB-ului pentru că era homosexual. Profitând de ocazie, cei din KGB i-au trasat frizerului de la Ministerul de Comerţ misiunea să îl seducă şi au ascuns un bărbat cu o cameră de luat vederi în şifonierul lui Wolfenden. KGB-ul l-a şantajat apoi pe jurnalist, ameninţându-l că va trimite fotografiile şefilor lui dacă nu începe să spioneze pentru ruși în rândul comunităţii occidentale din Moscova.
Wolfenden a raportat incidentul la ambasadă, dar reacţia oficialilor englezi nu a fost cea aşteptată. La următoarea sa vizită la Londra, a fost chemat în biroul unui ofiţer de la Serviciul Secret de Intelligence (SIS), care i-a cerut să fie agent dublu, ţinându-le isonul celor de la KGB şi raportând în acelaşi timp la Londra.
Stresul l-a împins pe Wolfenden spre alcoolism. A încercat să îşi încheie cariera de spion însurându-se cu o englezoaică pe care o cunoscuse la Moscova şi aranjând un transfer de la Moscova la biroul Daily Telegraph din Washington. Ba chiar le-a spus prietenilor că zilele de spionaj sunt de mult apuse. Dar lucrurile nu erau atât de simple. Wolfenden s-a întâlnit la o petrecere a ambasadei britanice la Washington cu fostul său superior din SIS, care l-a atras din nou în asociaţie. Şi de aici înainte, viaţa lui s-a înscris pe o pantă descendentă. Pe 28 decembrie 1965, la 31 de ani, Jeremy a murit, aparent din cauza unei hemoragii cerebrale cauzate de o căzătură în propria baie. Prietenii lui au ştiut că, indiferent de circumstanţele morţii, pendularea între KGB şi SIS îi adusese sfârşitul.
În mod ironic, cât a fost spion, Jeremy nici n-a fost prea mult de folos pentru vreuna dintre părţi. Colegii lui nu-i ofereau informaţii pentru că erau avertizaţi că va vorbi cu KGB-ul, iar ruşii nu răsuflau nimic la rândul lor. În cazul lui, oala cu miere s-a dovedit nu doar fără folos, ba chiar letală.
5. “All the single ladies”
Cea mai amplă capcană cu miere din istoria serviciilor secrete a fost probabil creaţia maestrului în ale spionajului, est-germanul Markus Wolf. La începutul anilor ’50, Wolf şi-a dat seama, judecând după numărul mare de bărbaţi tineri care muriseră în război şi cel al femeilor germane care se concentraseră pe carieră, că nivelurile de vârf din guvernul, afacerile de comerţ şi industria germană erau pline de femei singure și vulnerabile.
Wolf a creat un departament special al serviciului de securitate est-german, Stasi, şi a angajat în cadrul lui cei mai atrăgători şi mai deştepţi ofiţeri. Le spunea „spionii Romeo”. Misiunea lor era să se infiltreze în Germania de Vest, să caute femei puternice, nemăritate, să le cucerească şi să scoată apoi de la ele toate secretele.
Datorită spionilor Romeo şi victimelor lor, Stasi a ajuns în cele mai adânci cotloane din guvernul şi industria Germaniei de Vest. La un moment dat, est-germanii aveau un spion chiar în interiorul NATO, care furniza informaţii despre traseul armelor nucleare din vestul Europei. Iar un altul s-a folosit de conexiunile victimei pentru a ajunge secretar în biroul cancelarului Germaniei de Vest, Helmult Schmidt.
Schema nu s-a mai dovedit utilă când ofiţerii de contraspionaj şi-au dat seama că pot identifica foarte uşor ofiţerii Stasi, de îndată ce păşesc pe teritoriul lor: aveau tunsori specifice, celebrul „pierdut la spate şi scurt în spatele urechilor”, un stil practic, dar diferit de cel stilat al germanilor din vest. “Spionul Romeo” luat în vizor era apoi urmărit de ofiţeri şi arestat la prima mişcare greşită.
Şi trei femei au fost prinse şi judecate atunci, dar pedeapsa pentru ele era în general uşoară. O femeie care reuşise să pătrundă în serviciul secret vest-german a fost condamnată la doar şase ani şi jumătate de închisoare, probabil pentru că vesticii aveau o simpatie pentru femei. Wolf însuşi a fost judecat în două procese după căderea comunismului, dar a primit doar doi ani cu suspendare, pentru că deja se crease confuzie între a considera un cetăţean din Germania de Est spion… în Germania de Vest, fiind deja acelaşi stat.
Spre deosebire de alţi şefi de spionaj, Wolf şi-a dezvăluit întreaga experienţă în autobiografia „Omul fără faţă”. A negat că a exercitat presiuni asupra ofiţerilor lui să se folosească de die Liebe ca să îşi facă meseria; metoda cădea în sarcina ofiţerilor. „Erau oameni abili care şi-au dat seama că se pot face multe lucruri folosindu-te de sex. Lucru la fel de adevărat în spionaj cum e şi în afaceri, pentru că sexul deschide canale de comunicare mai repede decât alte abordări”.
Dar moralitatea întregii chestiuni? Wolf a vorbit în numele tuturor şefilor de spionaj, scriind: „Atât timp cât există spionaj, vor exista Romeo care seduc ţinte naive care au acces la secrete. Cu toate acestea, conduceam un serviciu de intelligence, nu un club al burlacilor”. “
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Citiți la timp, altfel copilul interior și nevoia lui de povești îți pot face surprize
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
