Pe Miriana o cunoscusem la un atelier de bijuterii pe care l-am susținut pro bono, pentru femeile din cadrul Asociației Oncohelp. Ne întâlniserăm ulterior, în cei trei ani până la moartea ei, de vreo câteva ori. Comandase o pereche de cercei, pentru o prietenă de-a ei. Apoi, încă o pereche pentru ea. Și un colier. În februarie 2016 mi-a scris. Își dorea o broșă mărțișor și mă rugase să i-o aduc la spital, dacă am disponibilitate. Știam că făcea periodic chimioterapie și nu mi s-a părut suspect că era internată.
În mai, într-o seară, mi-a apărut pe Facebook o fotografie care anunța decesul ei. Am plâns toată noaptea… Am mers la înmormântarea ei, să îi duc broșa mult dorită, pe care nu reușisem să i-o dăruiesc în timpul vieții ei. Acolo l-am văzut pe el. Și m-am îndrăgostit nebunește.
Știam, aflasem că avusese grijă de ea, că îi fusese extrem de devotat în ultimele luni de viață.
L-am rugat să îmi dea voie să așez broșa lângă Miriana și să o ia cu ea… A fost de acord.
Duminică seara, după înmormântare, mi-a scris. Era singur și la capătul puterilor. Voia doar să vorbească, să comunice cu cineva. Să simtă căldură sufletească… După două zile de la înmormântare ne-am întâlnit, doar noi doi. I-am cerut voie să îl îmbrățișez, gest pe care-mi dorisem să îl fac la înmormântare, dar nu mi-am permis, nefiind apropiați. Nu îl întâlnisem niciodată în timpul vieții Mirianei.
Și, din ziua aceea, am rămas împreună.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Teritoriul nimănui dintre speranță și moarte – 1917
O lume întreagă, facebook-ul ăsta!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
