Ieri ne-am întâlnit. Erau valurile mării, era soare, era frumos. Grupul meu a plecat înapoi la București. Dar nu îmi pasă, oricum nu sunt apropiată de ei, mai mult i-am ”agățat”, ca să nu merg singură pe tren. Urăsc locurile cu necunoscuți și na…
Acum stăm în bucătărie. L-am chemat la hotelul unde sunt eu cazată. E un apartament mare, mai erau câteva persoane aici, până azi dimineață, când grupul a plecat, și l-am adus pe el. Ne-am cunoscut în Goblin, mi-a plătit un cocktail și am stat de vorbă. E deștept. Pasiunea lui e istoria, lucru pe care îl avem în comun. Am vorbit ore întregi despre războaie, curente, artă, teorii. Îl plac mult. Mă așez lângă el pe canapea și îi dau smoothie-ul. Beau și eu din al meu. Mai vorbim câte ceva despre iluminism și ieșim pe ușă. Cred că ne vom plimba pe faleză.
Ieșim din Mamaia, suntem într-o stațiune ceva mai pustie. Ne plimbăm pe străzi. Sunt câțiva clovni uitați de lume care împart pliante. Ne dau câte cinci și ne mulțumesc. El le mai cere încă vreo 20 și lasă multe pliante în urma noastră. Ca o cărare. Câteva căsuțe din lemn luminează cu becuri stricate care clipesc, totul e îmbibat în briza mării. Nu e picior de om. E noapte. Beznă. Ajungem pe o străduță cu multe beculețe. Atât văd. Lumini, pastel de lumini. Lumini multicolore. Ne ținem de mână. Sunetul valurilor pătrunde în urechile mele, acoperite de gluga hanoracului lui. Din nou, oameni care împart pliante. El le ia, din nou. E bun. Vrea să-i ajute. Sunt cele mai frumoase momente din viața mea. Niciodată nu m-am simțit mai destinsă. Mă regăsesc atât de mult în el… simt acea flacără a libertății și a fericirii în mine. Mergem la un non-stop. Ne oprim pe plajă, la cerul înstelat, cu câte un Desperados în mână. Nu știu ce plajă e, nici nu mai contează. Nu e niciun indicator pe aici. Ne luăm în brațe și ciocnim sticlele, prin care se vede marea, distorsionată.
– Îmi promiți că nu vei pleca vreodată?, mă întreabă.
– Cum să plec? Împreună, la București, cu mașina lui Cristi!
Ne zâmbim. Cristi e cel mai bun prieten al lui. Stau să adorm, dar mâine îi voi cere numărul de telefon, măcar Facebook-ul. Închid ochii și îl simt pe el tot, lângă mine. Sticla se golește. Sticlele sunt goale.
Deschid ochii, ca reacție la țipetele copiilor. Sunt pe plaja din Mamaia. E plaja de aseară. Deci ne învârtisem în cerc? Și… unde e el? Mă uit. Stânga, dreapta… nimic. Ochii mi se încețoșează de lacrimi. Îl știu cum gândește. E un om mai ciudat, mai pasionat de alte chestii, mai retras, introvertit, dar… în fața mea s-a deschis. Sigur e la baie… Plătesc taxa de 50 de bani ca să intru. Nimic. Gol. M-a lăsat aici. M-a părăsit. M-a abandonat. Lucrurile lui nu mai erau în cameră.
Urc în tren, spre București. Cu obrajii mei scăldați în lacrimi, trenul pornește spre locul în care sunt nimeni, în care trebuie să revin la viața mea obișnuită. Constanța, nu mă mai întorc…
Pe Iulia o găsiți și aici.
Citiţi şi
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Viitorul care ne depășește? Episodul 2 – Peter Thiel: ideologul rece al elitei tech
Țara nu e o peluză, s-o conduci c-o vuvuzea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
