Eu am început şcoala la 6 ani, deşi ai mei n-au prea vrut, ziceau să mă dea la 7. Dar n-au prea avut încotro, le-am zis că eu la grădiniţă nu mai merg că mă plictisesc. Ăsta a fost motivul oficial, declarat. Şi adevărat, numai că mai era unul, ştiut numai de mine.
Deci, între noi acum, eram îndrăgostită de un coleg de grădiniţă care nu-mi răspundea sentimentelor. Degeaba am chinuit-o pe mama cu “nu funda aia, agrafa ailaltă!”, “nu bluza roÅŸie, calc-o acum pe aia albă, mami, te rooog!”, degeaba am exersat în oglinda de la baie fîlfîitul din gene pînă cînd s-au întrebat ai mei dacă n-am, totuÅŸi, vreo suferinţă, de stau atît acolo, degeaba m-au durut globii oculari de cît am fîlfîit din gene cînd îl vedeam dimineaÅ£a, nici cel mai mic răspuns! Nici o vorbă, nici o atenÅ£ie, nici un joc împreună măcar! Ei bine, las’că vezi tu, mi-am zis ÅŸi m-am hotărît să-i arăt eu lui. EÅŸti fraier? Mă pierzi, mă duc la ÅŸcoală!
Zis ÅŸi făcut. Septembrie, altă viaţă! Alte haine, altă lume, alte provocări ÅŸi, printre altele, alÅ£i colegi. La alte haine cred că s-a bucurat în taină, că n-a zis-o niciodată, ÅŸi mama, că aveam uniformă, măcar scăpase de sucelile-mi de ultim moment “cu ce mă îmbrac”:
După vreo două luni de şcoală am făcut cunoştinţă, în serie şi parţial în paralel, cu pojarul, varicela şi o adenopatie pulmonară. Şi-au urmat alte două luni în care am stat acasă, rar cînd mai ieşeam, şi asta numai să mă vadă vreun doctor.
De ieÅŸit des ieÅŸea maică-mea, pe care o trimiteam zilnic să-mi aducă lecÅ£iile de la ÅŸcoală. Doar nu era să ratez primul an ÅŸi să afle “el”! Maică-mea, în schimb, a avut o idee ÅŸugubeaţă. Iar eu, noroc cu învăţătoarea. Ce s-au gîndit ai mei? Că dacă am lipsit atît de mult de la ÅŸcoală, nu voi face faţă pînă la final, ÅŸi să mă retragă, că oricum sînt dată la 6 ani. ÃŽnvăţătoarea – săru’mîna, doamnă! – i-a zis să nu se pripească, întîi să vadă cum mă descurc cînd revin la ore ÅŸi apoi să hotărască.
Am revenit, am recuperat, am luat premiul III la final. Åži am sperat să nu afle “el”, că eu voiam, de fapt, premiul I cu coroniţă. Mă gîndisem ÅŸi la model de coroniţă, cu ce mi-ar fi stat mai bine, dar în fine, soarta crudă…
Ce vreau să vă zic cu asta? A, nimic despre şcoală. Vreau să vă zic că dragostea-ţi dă aripi.
PS: Peste ani, ÅŸoc! Prima zi de liceu, pe cine văd?! Pe “el”! Da, colegi de clasă. Cînd să zic că viaÅ£a e atît de frumoasă ÅŸi ce minunat le aranjează pe toate, îmi dau seama că nu prea le aranjează pentru toÅ£i. Era la fel de frumos, la fel de blond, la fel de cu ochi albaÅŸtri ÅŸi la fel de tăcut. Abia dacă deschidea gura, ÅŸi atunci cînd o făcea, zicea o prostie. De 5 cu mare îngăduinţă. AÅŸa că viaÅ£a a aranjat în aÅŸa fel încît în aceeaÅŸi clasă să fie unul ÅŸi mai frumos, ÅŸi deÅŸtept. Mai departe nu vă spun. 🙂
Pe Florina o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Voiam să rămân în septembrie
Sfaturile unei mame pentru fiul ei căsătorit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
