Legile nescrise ale Andrei Tischer m-au găsit nepregătită. Nepregătită să intru într-o zonă sacră a iubirii, a feminității, a generozității și, în egală măsură, a suferinței, de o densitate greu de suportat. Legile Andrei sunt poeme izvorâte din esența ființei, a amalgamului de simțiri, dureri, morți și renașteri prin care se coace o nouă versiune a sinelui. Să supraviețuiești unei iubiri definitive, dar crudă precum un dictator ce nu ține seamă de nimic nu este puțin lucru. Mai mult, nu doar să supraviețuiești, ci să reușești să continui să trăiești intens, până la capăt, fiecare moment, plin sau gol, și ulterior să-l transformi în poem pe care să-l închini pios chiar acelei iubiri definitive, acelui blestem, acelei poveri și acelei binecuvântări, în același timp, este de neconceput pentru mulți dintre noi.
Legile nescrise sunt, de fapt, scrise cu sânge, cu pasiune, cu dor greu, cu lacrimi, cu tot ce poate o femeie să depună pe altarul iubirii. Mai mult, sunt o invitație la curaj… Da, se moare din iubire, dar, în același timp, se renaște și se continuă viața, pentru că iubirea nu trebuie să ne înfrângă vreodată… Dimpotrivă!
Citește tot articolul aici.
***
PRIMORDIALĂ
Dacă închid ochii, te găseşte fiecare umbră a inimii mele.
Dacă-mi deschid inima, te pot naşte odată cu sângele meu,
de fiecare dată mai vie, mai caldă,
niciodată pierdută, întotdeauna redescoperită
un fel de limită a suferinței
încercănând fața memoriei de piatră.
Dacă mi-ai ține inima vie în palmă,
chemările mele ți s-ar prelinge printre degete, însângerate…
În creștetul lumii am inventat un arc de lumină sfidând gravitația
trupul meu și seva ta caldă
copaci de mirare cu vene străvezii
hrănite de tăcerea ta cu gust amar de poame seci, necoapte…
Dacă-mi crestez în piele cuvintele tale, aș fi un curcubeu în alb și negru
un orizont îndoliat de pace tranzitorie
o dimineață albastră de dor
o boală care te face mult mai frumos din mine crescând
un nume sălbatic cu silabe mortale
biserică veche de lut cu carnea de trestie…
***
IDENTITATE
mi-e sufletul atât de plin de ea
azi nu-mi vorbi despre iubire,
pământului să curgă ape către tine cer
liman de liniște aici și dincolo de lume
exist doar dacă mă gândești
te port cu mine –
un singur ochi, eternitatea şi dincolo de ea
unică mână, care ştie să le-adune și le scrie pe toate cele nevăzute
singure vorbele pe amar-însingurate buze –
cerul și visele, când marea nu mai e de-ajuns.
azi n-o să mai împart cu tine aerul neîncăpător…
între mine şi tine – vis şi poveste, între tine şi mine, numai tăceri
când tu eşti tot ce ştiu, iar restul e literatură
când tu eşti tot ce văd, iar restul e iluzie –
când te gândesc, exist, şi altceva nu fac.
cu mâna-nceată vreau să te descopăr,
în trupul infantil memoria rătăcită în mine crește
capul îmi pun la picioarele tale, sărută–mă îți spun,
de carnea ta legată cu albul oaselor mele
atât de bine e
ascult o liniște din veacul de apoi rămasă,
e cald și e lumină în dragostea ta,
miroase a viață.
***
„Nu sunt poetă
sunt ceva între miezul cuvintelor și coaja lor
locul în care nevindecate mustesc imponderabilitățile
durerea și neputința
sunt rana din tâmplă”
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
