Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Suntem copii atâta timp cât ne trăiesc părinții

21 June 2019

Când îl sun pe tata, mă întâmpina de fiecare dată cu fraza asta: ce faci, mă, puiul lui tata?

Și puiul ăsta n-are decât puțin peste o jumătate de secol, dar se topește la cuvintele acestea care închid în ele toată iubirea de părinte pentru copilul lui. Mare dreptate a avut cine a zis: suntem copii atâta timp cât ne trăiesc părinții.

Mă simt iar mică, mă văd într-o poză cu tata, o verișoară și unchiu-meu, tatăl ei. Tații noștri stau pe vine, la același nivel cu noi. Nu știu dacă inconștient au vrut să dărâme barierele dintre ei mari și noi mici, au vrut să le simțim prezența prietenă, ocrotitoare, jucăușă, dar asta au reușit să facă, mie asta mi-a transmis mereu poza. Apoi îmi amintesc când mă plimba tata cu macaraua lui și, unde se oprea, îmi cumpăra biscuiți, bomboane, suc și ce se mai găsea pe vremea aia. Când am crescut și mergeam la grădiniță, la școala generală, la gimnaziu, la liceu, macaraua s-a transformat în camion, autobuz și tir. Mă împăunăm de fiecare dată, de parcă tata era singurul om de pe pământ care știa să le conducă, iar când mă mai lua cu el, mă simțeam ca fetițele alea din filme, pe care le luau șoferii și bodyguarzii familiei și le plimbau unde aveau ele chef sau nevoie. Lucram toți trei (și cu soră-mea) în același oraș și dimineața tata ne aștepta cu mașina pornită să ne ducă la serviciu. Eu și soră-mea eram mereu în întârziere, mai ales iarna, când era greu al naiba să ieși din căldură plăpumii și să scoți nasul în gerul care-ți lipea nările, iar respiratul devenea un exercițiu aproape imposibil. Tată făcea ture de la mașină la casă și de la casă la mașină, și ultimatumul era mereu același: dacă în două minute nu sunteți în mașină, plec și vă las!

Dar era problemă serioasă machiatul dimineața, mai ales iarna, când ne îngheța Nivea în cutie și până o frecăm în palme că să se încălzească, să o putem întinde pe față, pierdeam minute prețioase. La fel și rujul, trebuia pus mai întâi pe sobă, să se întindă apoi pe buze ca untul pe pâinea caldă. Când mă uit la pozele din perioada aceea, toate mi se par caraghioase: și machiajul, și coafurile. Ne îmbătrâneau, chiar dacă aveam douăzeci de ani, ne puneau în evidență mai degrabă defectele, decât calitățile.

Cu tata jucăm șah și table. Ani la rând m-a bătut la șah, până într-o zi când am început să câștig sau să facem remiză. Cel mai mult se enerva când îl băteam la table. Cel mai mult mă enervăm când ne bătea soră-mea cea mică pe toți. Citea toate revistele pe care le cumpărăm eu, pe vremea aceea: Femeia, Lumea, Salut, Magazin. Apoi am citit eu revistele pe care le cumpără el: Formula As, Avantaje, Tango. Când m-am căsătorit și venea pe la noi, citea cărțile pe care le adusesem de acasă, în noua mea casă, dar pe care el nu avusese niciodată timp să le citească.

Cel mai mult îmi pare rău că, din cauza distanței care ne separă, l-am privat, pe el și pe mama, de posibilitatea de a fi bunici full-time. Mă doare că iubirea lor imensă pentru nepoți, nu s-a putut manifestă decât sporadic prin îmbrățișări, mângâieri, pupături pe frunte și pe obrajii îmbujorați, ținut de mână. Miile de kilometri puse de viață între noi nu au făcut decât să accentueze în ei dorul, grija și preocuparea pentru noi. Ca părinte, când îmbătrânești și copiii, nepoții sunt departe, trăiești fiecare zi vorbind despre ei, despre amintirile prinse în pliurile inimii și ale minții, despre speranța, tot mai slabă, că într-o zi, poate, o să se întoarcă definitiv acasă. Ca părinte, cu nepoți și copii departe, trăiești cu lacrimile în gât toată viața.

Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cum se mai culca cu soția lui, dacă mă iubea pe mine?

Cum l-am cunoscut pe Ceaușescu

De ce suntem împreună?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro