„Sunt cea mai fericită femeie din lume! Andrei m-a cerut de nevastă”, se aude vocea Roxanei care răzbate din telefonul iubitului meu. E noaptea de Înviere. Frumos, ne bucurăm pentru ea. Eu mai mult decât iubitul meu. Ei doi au fost colegi de serviciu și, pot băga mâna în foc, că au făcut sex la un moment dat, cu toate că uneori mă gândesc că poate sunt eu nebună când îmi imaginez că iubitul meu ar face sex cu o femeie atât de… mi se strepezesc dinţii. Și, mai ales când mă gândesc că se mărită tot cu un fost coleg de serviciu, pe care numai necuratul, băgându-şi coadă, putea să-l facă să divorțeze ca să se însoare cu ea.
Roxana este, fără doar și poate, o femeie veselă și populară. Da, am spus bine, populară. Are o apucătură nu prea „ortodoxă”. Se culcă cu toți colegii ei de serviciu, fără discriminare. Îi ia la rând, cum nimerește. Nu scapă nici portarul, nici directorul. Bărbații colegi au poreclit-o „profesoara”. Șeful ei direct, care este și amantul actual, o numeşte în zeflemea „balena ucigașă”. Roxana este mică, grasă, cu picioarele scurte şi groase, neagră-tuci și-și epilează până și albul ochilor. Nu degeaba se spune că femeile urâte sunt ușor de cucerit. Uneori, nici nu știi cum să mai scapi de ele. Își face un titlu de glorie când, cu mândrie nedisimulată, afirmă că ea insistă până acel bărbat îi cedează. De aia, uneori, mă gândesc că, totuși, iubitul meu parcă n-ar f… o asemenea creatură…
În urma acestui anunț mirobolant, cum că urmează să mergem la o măreață nuntă, sunt rugată de către onorata mireasă să-i găsesc, prin relațiile mele, un restaurant unde să încapă trei sute de persoane. La vremea respectivă nu erau decât vreo trei restaurante în București în care puteai face o asemenea nuntă. Încă nu era atât de obișnuit să chemi toată agenda telefonului și ei să se și prezinte. După ce-i spun că mă interesez și îi găsesc loc la Palatul Snagov, o sun să-i dau minunata veste. Stă o clipă pe gânduri și-mi spune că e cam scump. Mda, cred și eu, Palatul Snagov e pentru premianți. Dar încep să mă dezmeticesc și o întreb, ușor uimită, care sunt cele trei sute de persoane pe care le invită. Ne cunoaștem de patru ani și am constatat că, în afară de mamă, nu are nicio familie, nu are prieteni, iar de câte ori a fost invitată la vreo nuntă sau botez, a spus că nu merge pentru că de banii ăia mai bine stă două zile la munte. O deranjază clar remarca mea și-mi răspunde înțepată că are o grămadă de foști colegi care vor veni la nunta ei. Zâmbesc la gândul că, poate, se gândește că e o variantă prin care să-i fie achitate serviciile sexuale prestate cândva.
Nu trece o săptămână și ne cheamă să petrecem împreună o seară la restaurantul pe care ea și fericitul ei viitor soţ și l-au ales pentru nuntă. Poate le dăm și noi doi o părere sau un sfat. Zis și făcut. Ne cheamă într-o bombă de prin Pantelimon. O mizerie de cârciumă cu ciment pe jos și mobilier vechi și jegos. Ospătarii îmi amintesc de birtul din halta Cățelu. Ea radiază. El o soarbe din ochi. Se țin de mânuță tot timpul și se hrănesc reciproc. Ce poți spune? Nimic.
Ne întreabă cum ni se pare? Ne explică ce minunat om e patronul și cum le-a făcut un meniu senzațional cu doar patruzeci de euro de persoană, având în vedere că au o sută optzeci de invitați. Mă minunez. N-o mai întreb cine sunt cei o sută optzeci de prieteni și de rude, având în vedere că nici ginerele nu are prieteni sau familie. Decât o mamă și un tată care, printre altele, ne spune el indignat, nu o plac deloc pe aleasa lui. Îi cred.
Meniul ăsta cuprinde numai bunătăți. Când să ne dăm cu părerea despre cârciumă, că de aia eram acolo, suntem informați că ei deja au dat avansul pentru nuntă. Îmi înghit vorbele. Ce rost mai are să-i stric entuziasmul? Îmi explică cum i-a contactat pe Bănică-junior și pe Pro-Consul ca să le cânte la nuntă. O privesc siderată. Cum să vină ăia într-o asemenea speluncă!? Dar după ce a vorbit cu ei, a renunțat. Vor o sumă mult prea mare, așa că a angajat orchestra restaurantului. Adică o adunătură de ageamii, pe care și la o nuntă în cort, la țară, i-ar huidui lumea. Zâmbesc ca toanta și mă întreb de ce ne-a târât până în scorbura asta împuțită. De unde să știu că ce urma era mult mai interesant?
Îmi deschid e-mailul să văd ce rochie și-a ales să-și facă la comandă. De aseară m-a ucis cu telefoanele să-i spun ce părere am. În fața ochilor îmi apare o fotografie dintr-o revistă de specialitate. Este o femeie superbă, ca un lujer. Cred că are un metru nouăzeci și vreo cincizeci de kilograme și cincizeci și cinci de centimetri în talie. Rochia de mireasă este fantastică. Neasemuit de frumoasă. Are un corsaj delicat și e cu umerii goi. Iar fusta este uriașă. Este o crinolină, cum numai în reviste și filme poți vedea. Mătase, tul, cristale. Fotomodelul are părul strâns pe ceafă, într-un coc uriaș. Deh, e o poză. Frumos, ce să zic… Dar Roxana are un metru cincizeci și cinci și șaptezeci și șase de kilograme. Elegant, îi cam spun pe ocolite, că aia e o poză. Că nici coafura și nici rochia nu văd cum i-ar sta ei în realitate. Că ea are părul scurt… Și ce? se rățoiește ea, o să-și pună extensii și o să-și pună tocuri de 12 centimetri și… Ea e hotărâtă. A și vorbit deja cu una din vestitele creatoare din România să-i facă rochia și cu soțul creatoarei să-i facă pantofii.
Ziua nunții. Nu s-a putut îmbrăca la ea acasă și a trebuit să se ducă la un hotel, deoarece nu încăpea cu tot cu rochie în lift, ca să poată să coboare de la etajul nouă, unde locuia. Au închiriat o limuzină pentru că nu încăpea într-o mașină obișnuită. În sfârșit, se dă jos în fața bisericii. S-au oprit în loc și cerșetorii și lumea pe stradă. Era incredibilă. Ceva lat, alb strălucitor, cu o trenă cât China și, din cauza tocurilor prea înalte și a greutății rochiei, urca scările bisericii susţinută și mai mult împinsă de naș și de domnișoarele de onoare. Cocul, făcut dintr-o tonă de extensii, îi facea capul mai mare decât al lui Axinte de la „Vacanța mare”.
Ajungem la bodega unde avea loc nunta. Mireasa a plecat pe tocuri de la biserică, dar, în drum spre restaurant, a cedat nervos și și-a schimbat pantofii cu o pereche de balerini, negri, fapt pentru care își călca singură rochia în picioare. Din cei o sută optzeci de invitați, n-au venit decât șaptezeci. De mâncat, n-am mâncat, că ne-am temut de o toxiinfecție alimentară. Mireasa, când voia la toaletă, se ducea însoțită de domnișoarele de onoare, ca să-i țină poalele. Oricum, la un moment dat a ajuns la concluzia ca mai bine nu mai bea nici măcar apa. Majoritatea invitaților erau foștii ei colegi de serviciu și ghidușii, veniți împreună cu soțiile.
La finalul acestei minunate petreceri de nuntă, când să-i cânte tradiționalul „Ia-ți mireasă ziua bună”, microfonul este smuls din mâna aleia de behăise până atunci, de către șeful ei direct care, beat mangă, îi cântă cu patos și năduf. Știa el de ce. Soția lui nu. Așa că acest acces artistic l-a pus pe seama consumului de alcool. Sigur că nici ea nu-și închipuia că soțul ei ar putea avea vreo altfel de legătură decât cea de serviciu cu onorata mireasă. Soacra mare pângea cu lacrimi mari. Unii credeau că de emoție. Eu cred că de disperare. Important este că mirii erau fericiți. Ea s-a pupat cu toți foștii și le-a mulțumit pentru prezență. Ei i-au făcut cu ochiul, complice și i-au dat darul. Măcar atât. La finalul serii, minunata proaspăt alcătuită familie a aflat că datorează restaurantului banii pentru toate cele o sută optzeci de tacâmuri, pentru simplul fapt că așa semnaseră contractul și, dacă doreau, puteau să-și ia acasă salam, carne, salată verde…
După un an, au divorțat. În sfârşit, aflase și el, ginerică, adevărul. Aflase că soția sa, înainte de căsătorie, flirtase pe internet cu un vecin. Și, gelos fiind, așa un afront n-a suportat.
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.