Amicul nostru comun ne dăduse cheia de la cabana pe care tot încerca să şi-o ridice de câţiva ani. Avea doar apă rece şi lumină ba, dar, după cum ne jurase, locul era minunat, aproape de pădure, numai bun pentru reintersectat destine şi împăcat inimi. Noi doi însă ne-am dus acolo să ne despărţim.
În ziua aceea nimic nu a mers conform planului. Am pornit după prânz, drumul spre munte era aglomerat, ca în orice week-end, cu aşteptare, enervare şi depăşiri riscante. Nu era nici timp de poveste, nici rost de romantisme de călătorie. Am rătăcit preţ de o oră în căutarea cabanei doar pe jumătate terminată şi n-am reuşit să admirăm nimic din privelişte. Noaptea venise cam grăbit, cu răcoare şi miros de frunze uscate. Avuseserăm în plan să cinăm undeva, ca la o ultimă repetiţie a mimării normalităţii de cuplu în public. Am renunţat la idee, era deja târziu până şi pentru roluri. Am scos sacii de dormit şi lanternele din maşină, o pungă cu covrigi uitată pe bancheta din spate şi termosul meu pe jumătate plin cu ceai. Ne-am aşezat pe fotoliile desperecheate şi uzate de la intrare, năuciţi de prea multă linişte.
Cerul părea teribil de aproape, mai că-ţi venea să atingi stelele cu mâna. Nu ştiam să recunosc decât Carul Mic şi Carul Mare. Se desenau atât de sclipitor încât am înţeles de ce amicul nostru comun, pasionat de astronomie, intenţiona să se mute aici. Îmi făcusem o listă cu lucruri de discutat în acea noapte, aşa încât să nu rămână fir nedespicat sau aluzie neînţeleasă. Până la urmă, nu ai prea des privilegiul unei încheieri ca la carte. Punctele de pe ea au rămas însă nebifate, fiind complet nepotrivite unui mediu lipsit de electricitate şi apă caldă, cu molfăit de covrigi şi ditamai Carul Mare deasupra capului.
Eu i-am povestit despre adolescenţă şi primul meu rucsac cu cadru metalic din ’94, despre bunica mea care îmi făcea plăcinte cu exagerat de multă brânză şi îmi croia rochii după modele luate din serialul „Beverly Hills”. El mi-a zis că îi plăcea să deseneze case. Case întregi, cu acoperiş, ferestre şi interioare. Că e convins că extratereştrii există şi că speră să aibă cândva resurse pentru o călătorie în jurul lumii. Din când în când verificam Carul Mic şi Carul Mare. Erau tot pe cer, nu departe tare.
Dimineaţa următoare avea să fie complet cotropită de toamnă. Din toate lumânările pe care ni le lăsase amicul astronom înăuntru nu aprinseserăm decât una galbenă, care arsese aproape complet şi acum semăna cu o petală căzută. Înainte s-o arunc, am strâns-o tare, până a luat forma degetelor mele făcute pumn. Am închis uşa şi am lăsat cheia sub unul dintre ghivecele goale de la intrare.
După câţiva ani am aflat că locul acela bun pentru reîmpăcat inimi fusese vândut. Cabana nu mai exista. Cineva trântise acolo un mamut de beton, cu mai multe etaje. Mă întreb câţi dintre turiştii care îi trec pragul sunt pasionaţi de astronomie. Eu în continuare mă descurc să găsesc pe cer doar Carul Mic şi Carul Mare. Le-am văzut de multe ori de atunci, dar niciodată atât de aproape încât să mi se pară că le ating cu mâna.
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acolo unde este o rochie, este și o femeie. Dacă nu există femeia, nu există nici rochia!
Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
