Mă bate de la o vreme gândul să dau o raită prin lumea largă și să aflu care-i marea scofală.
Cam de prin 2005, când, aflată prima dată în viața mea la 2 metri de granița română, pe teren maghiar, mă întrebam dacă e posibil ca totul să înceapă și să se termine așa de brusc. Dacă vrăbiile care aveau cuibul în Ungaria știau românește sau dacă le păsa în vreun fel de granițe. Am concluzionat că nu. Am mai concluzionat că de fapt păsările sunt ființele cele mai libere si mai puternice de pe planetă și dacă și-ar mai și da seama de asta, umanitatea și-ar găsi ac de cojocul său arogant.
Dar apoi, gândindu-mă un pic mai bine, mi s-a făcut milă de mine și de noi: ce ființe mici și triste suntem…
Trăim fiecare în câte o țară, fiecare, într-un oraș sau sat, fiecare, într-un bloc sau o casă, fiecare, într-un apartament de bloc sau în camera unei case, lipiți de canapeaua din fața TV-ului și dezlipiți unii de alții. Vorbim fiecare o limbă și nu ne înțelegem.
Și purtăm războaie pentru ca nimeni să nu ne extragă din lumile noastre de 35 de metri pătraţi.
Cam asta gândeam eu când șoferul s-a înfoiat la noi ca să intrăm naibii în autocar, pentru că pauza de cafea se terminase de 5 minute.
A trecut ceva vreme de când mi-am pierdut complet cunoștința la granița dintre Franța si Spania, când, într-un microbuz de 5, vreo 11 ne duceam temerile că ne va prinde Guardia. Eu aș fi putut pierde o vacanță pe malul Mediteranei. Alții și-ar fi putut pierde locul de muncă și implicit ajutorul pentru familiile de acasă.
Așa că, ce-mi spune amicul Ousmane Coly la un pahar cu apă (spune că nu bea alcool pentru că e musulman, dar încă am dubii: prea râde toată ziua cu gura până la urechi) nu prezintă pentru mine nicio noutate.
A plecat din Dakar la puțin timp după ce a terminat facultatea de Drept. Nu găsea de lucru. A ajuns printr-un unchi din Italia în Spania. Fără să se poată acomoda nicicum în Italia, susţine că plajele spaniole îi priesc mai mult. Aici, lumea e într-o fiesta continuă. La asta, colegul spaniol chicotește aprobator.
“Senegalul a crescut mult în ultimii ani, povestește el, școala a devenit obligatorie pentru toată lumea, tinerii au ajuns să se îmbulzească de la sate către marile orașe, în special capitala, se visează vedete de regaeton sau de fotbal, iar preşedintele actual, despre care Coly nu are o părere prea strălucită, ar putea candida la un al treilea mandat în loc să-și vadă de nepoți la onorabila varstă de 85 de ani.”
Îl bat la cap să-mi spună ceva frumos despre locurile lui de baștină. Până acum mi se părea că vorbește despre România anilor ’90.
Și-mi spune.
Vorbește cu mândrie despre Casamance (situat la vreo 460km de Dakar), iar dorul meu secular de-a colinda puțin mai încolo de frontierele cartierului începe să-mi dea târcoale din nou.
Dar povestea lui e cumva incompletă, simt cum lipsesc bucăți, observații pe care e obligatoriu să le fac eu însămi la fața locului. Cum aș descrie eu Lugojul unui străin, la un pahar cu apă? Probabil cu expresii de genul: avem două cascade de vreo 3 metri înălțime acolo unde Timișul se divide în două pentru a ocoli o insulă artificială, îl aveam pe Brediceanu care s-a transformat în liceu, o avem pe Iulia Hașdeu – liceu portocaliu, avem ceva parcuri, avem dealul viilor, o puzderie de păduri și locuri de ieșit la aer curat, avem un cântec despre Ana Lugojana, Bela Lugosi era din zonă… trebuie să mergi să vezi cu ochii tăi…
Senegal = climă tropicală, spune Coly. În august, când merge acasă, prinde ploi capricioase și o puzderie de insecte, iar când vin unchii din partea mamei în vizită la prânz, maică-sa trebuie să pregătească două soiuri de mâncare. La ultima ridic din sprâncene mirată. Coly se explică: maica-sa e catolică, iar taică-său e musulman.
Uite tu! exclam eu. Mă credeam cu moț în frunte că taică-meu e catolic și maică-mea e ortodoxă. Și începem să ne întrecem în laude despre copilăria cea fericită când, profitând de sărbătorile celor două religii diferite, primeam număr dublu de cadouri.
Câte neveste poți avea în Senegal?, întreabă la un moment dat un coleg care începuse să se viseze senegalez. Patru, răspunde Coly, daaar… dacă nu ești în stare să le întreții poți intra la pușcărie. La asta colegului cel visător strâmbă din nas a dezamăgire. Speram să mă întrețină ele pe mine…, adaugă Peștele șef.
Apoi Coly insistă să merg în concediul viitor pe-acolo. Are el un unchi care mă poate aștepta în Dakar. Când începe să-mi spună despre culori simt cum începem să ne înțelegem. Și povestește mai departe, despre drumul în barcă dintre Dakar si Casamance, despre râul care se desparte în deltă, oamenii veseli care dansează regaeton si turiștii străini care cască gurile aiurea. Despre cum se umflă apele în sezonul ploilor și despre cum vacile lor știu să înoate ca peștii pentru a scăpa de crocodili. Și insistă să-mi spună despre zona de lux, rezervată doar străinilor (englezi, portughezi şi mai ales vorbitori de franceză) stabiliți in Senegal din cauza costului scăzut necesar traiului, terenurilor ieftine pe care poți să-ți înalți o Churreria și afacerilor 100% câștigătoare dacă mergi cu gând corporatist, pentru că străinii fac ce se face într-o fostă colonie: mituirea autorităților locale și exploatarea locului. Și locul pare așa de plin de viață nemuritoare. Japonezii plătesc la greu ca să poată pescui în apele noastre. Și pește e din belșug. Și fructe despre care tu nici nu știi că există.
– Și-atunci, întreb eu prostește, ce cauți tu aici?
– Una vida mejor.
– Și să echipezi caroseriile grupurilor electrogene cu vată de sticlă e ideea ta de vida mejor? îmi scapă replica acidă pentru care îmi pare rău imediat.
Pentru că nu înțeleg. Așa cum încă nu înțeleg multe lucruri.
Coly mă privește cu un zâmbet trist. Va fi nevoie de multe alte sâmbete de pahare cu apă ca să-i pot trece dincolo de scut.
Evită să spună prea multe despre formațiunile separatiste din Casamance, de dincolo de Goudomp, care se află în conflict cu armata și poliția.
Și îmi trece prin cap ideea că există o altfel de viață dincolo de zidurile în care se ascund albii cei înstăriți, vânători de lei. Senegalul e bogat, dar nu și pentru locuitorii săi. Așa că rămân confuză și nu știu cine sunt până la urmă personajele negative.
Slujbele prost plătite îi fac pe mulți să emigreze temporar în Europa. Coly își construiește o căsuță în Zinguinchor la care se va întoarce când va ieși în pensie. Nici nu se gândește la posibilitatea de-a rămâne definitiv în Spania. Glumește apoi despre ce va face cu banii de la loterie (ăia pe care sigur îi va câștiga duminica asta), când o mogâldeață de mai puțin de un metru apare în ușă: Adela are un an si șapte luni și când Coly o ridică în brațe, scâncește puțin. Are ochii mari și rotunzi și grămăjoarele de păr creț și negru se află dispuse pe creștetul rotund într-un desen simetric. Când se apropie cu ea ca să o vedem, Adela îi cuprinde gâtul cu brațele ei mici de cacao și își împinge nasul în obrazul lui.
Coly nu începe să ne înșire replici mărețe despre copiii care sunt viitorul și cum va schimba pitica asta lumea etc. E mulțumit să o știe sănătoasă, fericită și îndeajuns de puternică pentru a trăi în respect cu natura. Și îmi alunecă, nu știu de ce, în minte imaginea unei păsări sărutate între aripi și aruncate în văzduh.
Citiţi şi
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Țara nu e o peluză, s-o conduci c-o vuvuzea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
