Un joc, o desfătare…

10 April 2022

E dimineață și Dorin își pregătește cafeaua, înainte de a merge la serviciu. Îi place să o bea acasă, în tihnă. Să-și amestece gândurile în ea. În ultimul timp, gândurile lui au devenit negre, întocmai ca licoarea amăruie, pe care o bea de dimineață.

Simte că nu mai are forță. A obosit. Deși unii ar zice că-i încă tânăr, de-abia trecut de 50 de ani. Dar el nu se mai simte tânăr.

De când a început războiul din Ucraina, și-a pus și el steagul țării invadate la poza de profil de pe Facebook. Îi e milă de oamenii care fug de război. De moarte… El n-ar fugi. Uneori o privește ca pe o fată morgana. Ba chiar simte o anumită fascinație față de această hâdă sperietoare a omenirii: moartea.

E singur și uneori n-are cu cine vorbi. Nu că n-ar avea prieteni, cu care se vede din când în când. Dar cu prietenii iese la un pahar. S-ar jena să le împărtășească gândurile lui abstracte și negricioase. Așa că decide doar  să posteze pe Facebook frânturi de simțăminte.

În urmă cu câteva zile a donat bani către o strângere de fonduri, de ziua de naștere a unei prietene virtuale, pentru un program de prevenție a sinuciderii.

Apoi  a postat o poză dintr-o carte, cu următorul text:

Către Al. P. Cehov,

10, 11 sau 12 octombrie 1887, Moscova

(…) Sunt bolnav și mă las pradă melancoliei ca un porc de câine. Îmi cade tocul din mână și nu lucrez deloc. Aștept falimentul în viitorul apropiat. Dacă piesa nu mă salvează, nu-mi rămâne decât să mor în floarea vârstei (…)

În ultimul timp, Dorin posta pe rețelele de socializare, simțind astfel că se exorcizează de gândurile negre și lipicioase, care nu-i mai dădeau pace. N-o făcea ca să strângă like-uri. Nu dădea doi bani pe astfel de aprecieri, deși zâmbea când observa că, atunci când își punea vreo poză cu câinii lui, oamenii nu mai pridideau  să-i dea inimioare.

Avea zile însă când se simțea mai bine. Ba chiar s-a înveselit când a văzut, într-o dimineață, soarele strălucitor dezmorțind natura, după o iarnă mohorâtă: „A venit primăvara!” scrisese el încântat tot pe Facebook, înainte să plece la serviciu.

Drumul lui ducea prin parcul din centrul orașului, ai cărui pomi înfloriseră și-și primiseră, cu entuziasm, păsările cântătoare.

Nu știu dacă peisajul verde și înfloritor, care îi însoțise pașii spre serviciu, îl inspirase apoi să posteze din nou pe rețeaua de socializare sau, din contră,  vechile gânduri, care-i reveneau, pe neașteptate: “De la o anumită vârstă, de la un anumit punct al vieții, trebuie să ne retragem spre Paradis în liniște…” scrisese el, parafrazând pe un anume A.D.

*

Prima oară când văzuse un mort fusese în copilărie, când bunica lui îl purta prin vecini, atunci când vreun apropiat al ei se stingea.

Nu-i plăcea deloc s-o însoțească cu astfel de prilejuri, dar se jenase să-i spună. Iar ei nici prin cap nu-i trecea că pe copil îl afectează așa de tare. Ba chiar că uneori îi visa noaptea cum învie și se trezea transpirat și cu inima bătându-i cu putere. E drept că îi plăcea coliva pe care o primea, ba chiar aprecia și banul învelit în batista dată “de pomană”, de care obișnuia să-și ia înghețată. Și totuși, s-ar fi lipsit bucuros de astfel de delicii, doar ca să nu le mai vadă chipurile străvezii ale vecinilor trecuți în neființă.

Îl înfiora fața asta hâdă a morții. Doliul. Plânsetele.

Când  a crescut, a refuzat să se gândească la ea. Era tânăr, viața-i era frumoasă și plină de speranțe. Iar sfârșitul ăsta, singura certitudine a vieții, îi era tare departe. Ba încă simțea, zău, că pe el n-o să-l atingă niciodată.

Cu timpul însă îngerul morții nu-l mai speria. Părea chiar liniștitor. Aripa lui neagră îi apărea uneori în vise ca o mângâiere. Atunci când donase bani pentru sinucigași, se gândise că poate și lor le-a apărut în vis și le-a promis eliberarea, dacă alegeau să-și vândă sufletul. Bieți nenorociți… Spera ca banii lui, nu mulți, să-i fi ajutat, totuși, să-și vină în simțiri. Să-și alunge gândurile încâlcite și disperate.

            *

Odată cu ultima gură de cafea neagră, își înghite și ultimul gând. E vremea să plece la serviciu. Merge pe jos, prin parcul debordând de primăvară. Numai bine, să-și pună ordine în idei. Are atâtea de făcut… Și mâine- și mai multe. Știe că n-are să-i ridice nimeni statuie, dar dacă nu le face el, cine să le facă?! Trece și ziua asta, la fel ca celelalte. Mâine o va lua de la capăt.

Se va întoarce spre casă prin parc, ca de obicei. Respiră aerul curat, primăvăratic. Se oprește o clipă să privească spre fântâna arteziană, pe care o știe de mic. E o zi frumoasă de aprilie. Prima zi, ziua păcălelilor…

Stropii de apă, în bătaia soarelui după-amiezii, formează un soi de curcubeu. Aduși de vânt, îi umezesc puțin fața. E plăcut, reconfortant. Privește apa. Curcubeul. Apoi se vede pe el, îndeaproape, ca și cum s-ar privi într-o oglindă. Și simte că plutește, îndepărtându-se de… el.

Se uită la oamenii strânși în jurul chipului acestuia fără expresie, pe care-l recunoaște ca fiind al lui. Privește impasibil la mulțimea agitată, strânsă în cerc.

Oameni îmbrăcați în alb încearcă să-l aducă înapoi. De unde?! Către ce?! Nu simte nici durere, nici regret, nici mirare. Nu simte nici măcar atingerea aripii negre, mângâietoare, care-l poartă spre nevăzut…

*

Pe pagina de socializare îi va rămâne steagul Ucrainei la poza de profil. Și o ultimă postare: „Să știți că viața de acum nu este decât un joc, o desfătare, o găteală fără rost…” Coranul 57:20.

P.S. Articolul este inspirat de o tristă poveste adevărată. Toate aceste ultime postări de pe Facebook le-am redat fără nicio modificare.

Ramona este autoarea cărții Nu mai caut succesul

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Interesul oamenilor pentru cafea, ca parte a unui stil de viață sănătos, a crescut cu 650% în ultimul an

Astăzi mi-am șters contul de instagram

Cine sunt anorecticele, femeile care refuză să mănânce

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro