Parisul nu este Franţa. Dar dacă nu la Paris întâlneşti franţuzoaica tip, atunci unde?
Paris sera toujours Paris, la plus belle ville du monde, oraşul luminilor şi al cafenelelor chic, al magazinelor de lux şi al acelui rafinat art de vivre, oraşul îndrăgostiţilor din fotografiile lui Cartier-Bresson şi al misterelor fabuloasei Amélie Poulain… Pe străzile lui cauţi femeia aceea frumoasă, purtând o rochie haute couture pe trupul perfect, învăluită în aura ei Chanel No 5…
Te aştepţi să o zăreşti la un colţ de stradă, atrăgându-te cu acel fascinant je ne sais quoi, aşa cum ai văzut-o în filmele ce au marcat o lume întreagă. O cauţi printre turiştii încântaţi de splendorile oraşului, dar, de câte ori vezi ceva ce ar putea fi ea, îţi dai seama că e doar o frumuseţe străină, venită probabil în căutarea aceluiaşi vis. Scrutezi metroul înţesat de lume de pe toate continentele şi te simţi pierdut în faţa acestei mase de femei quelconques, şterse în hainele lor de duzină, de prêt à porter banal, identic cu cel din oraşul tău. Speri să o ghiceşti printre taioarele negre, moştenire a emblematicei Coco Chanel, la intrările clădirilor de birouri. Dezolarea este însă din ce în ce mai intensă când constaţi că monotonia peisajului nu îţi oferă nicio urmă de chic à la française. Poate la volanul vreunei maşini de lux? Dar nici maşini de lux nu se prea văd în traficul infernal al săptămânii, iar norocul te ocoleşte şi de această dată. Și totuşi, ştii că există. Ai văzut-o în vacanţe! E drept că ai recunoscut-o mai mult după accentul pronunţat – fermecător, de altfel – decât după faimoasa eleganţă şi sofisticare. Îţi vine dintr-odată să te duci la spitalul Saint-Anne, ca acei japonezi bolnavi de sindromul Parisului, pentru a-i întreba: franţuzoaica chic există sau e doar un mit??
Audrey Tautou
Răspunsul meu e nuanţat: există! Poate nu (mai) este ceea ce era odată, dar există!
Pentru că locuitoarele Hexagonului nu mai stăpânesc arta de a fi chic. Nu ca altădată, în orice caz. Tradiţia s-a diluat într-o societate de consum marcată de realităţile şi inegalităţile economice. În funcţie de păturile sociale, este în continuare prezentă sau supravieţuieşte cu greu. Nu se arată la prima vedere, ci doar ochiului avizat. Doar un decodaj fin îţi poate arăta în ce direcţie să priveşti.
Pentru a avea şansa de a vedea această rara avis, trebuie să străbaţi cartierele bune ale oraşului sau ale periferiei. Acolo vei întâlni două generaţii de chic à la française. Familiile burgheze l-au cultivat întotdeauna şi l-au transmis mai departe.
Eleganţa clasică, aşa cum a încarnat-o Catherine Deneuve, se regăseşte în franţuzoaica BCBG (bon chic bon genre) trecută de 50 de ani, al cărei stil vestimentar şi stil de viaţă sunt reprezentative pentru o epocă înfloritoare. Privilegiată de un context istoric favorabil – les Trente Glorieuses au adus creşterea economică, iar vârsta pensionării i-a asigurat un nivel de trai cât se poate de confortabil – această generaţie poartă în continuare (ceea ce eu numesc) uniforma tip: carré Hermès – mitica eşarfă de mătase – cămaşă unie, pantaloni tip morcov cu curea pe talia întreţinută prin sport, blazer, mocasini pe orice vreme şi poşetă Longchamps (sau alt brand asemănător). Coafată şi machiată întotdeauna impecabil, îşi trăieşte viaţa din plin şi, în ciuda vârstei, continuă să facă planuri de viitor, investindu-şi timpul şi bugetul aproape excluziv în loisirs. O poţi întâlni la grands magasins, la primeur sau la boucher, unde îşi face cumpărăturile, când nu îşi ia prânzul ori cina într-un restaurant ferit de prezenţa inoportună a turiştilor. C’est tellement chic!
Franţuzoaica tânără însă, are alte coduri şi, acolo unde mamele şi bunicile păstrau cu sfinţenie anumite tradiţii, ea transgresează regulile. Moştenitoare directă a eleganţei clasice sau simplă aspirantă la un model idealizat, franţuzoaica chic modernă nu este o frumuseţe epatantă. Farmecul ei vine dintr-un ansamblu ce îi dă un aer aparte. În primul rând, ştie cu adevărat să combine articolele vestimentare de lux cu cele cheap, pe care nu ezită să le caute în timpul soldurilor sau în piaţă, în funcţie de puterea de cumpărare. Este atentă la fiecare faux pas şi nu lasă niciodată să se vadă mai mult decât trebuie. Lasă să se ghicească… Bijuteriile sunt puţine şi fiecare piesă are o valoare sentimentală. Poşeta, enormă. Parfumul, inconfundabil. Fiecare ocazie are ţinuta ei perfectă, chiar dacă nu recunoaşte niciodată că a făcut vreun efort să se pregătească. Prezenţa ei fizică îşi capătă aura dezvăluindu-i urma de snobism şi umorul sarcastic, la limita aroganţei. Dacă nu bea vin roşu – Saint-Emilion, de preferinţă – bea cu siguranţă şampanie. O vei vedea făcând cu nonşalanţă la bise chelnerului de la cafeneaua ei preferată sau dimineaţa, la intrarea unei şcoli private, unde îşi depune bambinii, replici fidele ale imaginii ei. Ea este pata de eleganţă şi mister din masa femeilor ce şi-au topit diferenţa într-un model nivelat de clişee mai puternice şi decât cel al franţuzoaicei chic.
Pentru că a fi franţuzoaică, depăşeşte sângele şi tradiţia familială. A fi franţuzoaică este un concept în sine. Atemporal. Nu este frumuseţe, ci atitudine. Nu e lux, ci gust. Nu e perfecţiune, ci naturaleţe. Cred că avem toate câte ceva de învăţat din acest model pe cale de dispariţie chiar şi în… Paris.
Citiţi şi
Bijuteriile – o atracție irezistibilă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
