Puține femei au trăit atât de intens și au scris cu atâta luciditate despre libertate, corp și artă precum Mina Loy (1882–1966). Poeta și artista britanică a fost prezentă în toate centrele unde se năștea modernitatea: Florența futuristă, Parisul și Berlinul avangardei, New York-ul experimentelor literare. Însă, oarecum ciudat, numele ei a dispărut din prim-plan — dar tocmai această „invizibilitate” spune multe despre felul în care a forțat granițele epocii. Biografa Carolyn Burke nota că, deși era în miezul mișcărilor care făceau istorie, prin anii ’30 Mina „dispăruse”, iar poemele ei nu mai erau tipărite. Să-i facem dreptate!
Mina Loy, ca. 1905, photo by Stephen Haweis
Feminismul ca avangardă
Născută la Londra și formată artistic la München, Mina Loy ajunge la Florența în 1907, împreună cu primul soț, pictorul Stephen Haweis. Orașul Renașterii avea să fie pentru ea un laborator al modernismului: locuiește în Oltrarno și apoi pe Costa San Giorgio, intră în cercul saloanelor literare ale mecenei Mabel Dodge Luhan și îi cunoaște pe Gertrude Stein, Alice B. Toklas, André Gide. Prin prietena ei Frances Simpson Stevens intră în contact cu mișcarea futuristă și expune alături de italieni în prima Expoziție Internațională Futuristă Liberă de la Roma (1914).
În anii florentini, Mina Loy a adus pe lume doi copii: pe Joella, care avea să rămână legată de ea toată viața, devenind la rândul ei artistă și trăind până în 2005, martoră a redescoperirii mamei sale, și pe Giles, pierdut tragic la scurt timp după naștere. Aceste experiențe i-au dat scrisului un ton deopotrivă fragil și exploziv.
Mina cu Joella
Fascinată de energia futurismului, dar revoltată de misoginismul lui Marinetti și Papini, Mina Loy răspunde printr-un text incandescent, circulat inițial în manuscris: Manifestul feminist (1914). Ea cere demolarea convențiilor care țin femeile captive în roluri înguste și le invită la o revoluție a lucidității și a autonomiei. Tonul era radical chiar și pentru epocă. Nu cerea doar reforme, ci sfărâmarea întregului edificiu al convențiilor sociale. Scria despre libertatea sexuală, despre controlul femeii asupra propriului corp, despre căsătoria ca instituție care reducea femeia la obiect decorativ. Într-o vreme când multe femei luptau pentru dreptul la vot, Mina Loy avea curajul să spună că problema era mai adâncă: nu doar votul, ci însăși libertatea de a trăi fără constrângeri masculine. A urmărit o eliberare totală – a corpului, a gândirii – și, în asta, a prefigurat feminismul nu ca o doctrină, ci ca un imperativ visceral de viață.
În avangardele lumii
După Marele Război, Mina se mișcă între Paris, Berlin și New York. Prietenă cu Gertrude Stein, James Joyce, Duchamp, Djuna Barnes, ea trece și prin atelierul lui Constantin Brâncuși — sculptorul care subția forma până la esență. Îi dedică poemul „Pasărea de Aur”, publicat în 1922 în revista The Dial, poem așezat chiar alături de o fotografie a sculpturii: o punte rară între cuvânt și volum, între metaforă și bronz.
În Parisul anilor ’20, Mina primește și sprijinul lui Peggy Guggenheim, care îi deschide un spațiu pentru obiectele ei de design și experimentele vizuale — Galeries Mina Loy, pe Rue du Colisée. Acolo a expus abajururi pictate și obiecte decorative transformate în artă, semn că nu se temea să coboare estetica în cotidian. Relația cu Peggy a fost una de sororitate intelectuală: o femeie vizionară sprijinind o altă vizionară, într-o lume dominată de bărbați.
La Berlin, Mina apare la proiecții clandestine de film suprarealist, locuri frecventate doar de câțiva inițiați. Iar la New York, face parte din cercul revistei Others, alături de William Carlos Williams, unde se experimenta poezia liberă americană. Djuna Barnes, jurnalistă, poetă și romancieră americană, una dintre figurile centrale ale modernismului, o descria cel mai bine: „Nu era niciodată acolo unde credeai că e, și întotdeauna unde se întâmpla ceva.”
Iubiri, pierderi și metamorfoze
Viața personală a Minei Loy are ritmul unui roman tulburător. Prima căsnicie, cu pictorul Stephen Haweis, i-a adus dezamăgiri, dar și o primă rupere de convențiile burgheze. Haweis era infidel și mediocru ca artist, iar despărțirea de el a însemnat pentru Mina eliberarea de un cadru sufocant.
Dar adevărata poveste de dragoste a vieții ei a fost cea cu Arthur Cravan. Poet, boxer, agitator dadaist, nepotul lui Oscar Wilde, Cravan era o figură larger than life: un bărbat de aproape doi metri, scandalos și magnetic, care ținea conferințe în care insulta publicul sau își recita versurile în timp ce provoca lumea la bătaie. Întâlnirea dintre Mina și Arthur a fost explozivă, două spirite nonconformiste care s-au recunoscut imediat.
Au trăit o iubire intensă, marcată de fugă și pasiune. În timpul Primului Război Mondial, au plecat în Elveția, apoi în America, căutând mereu un loc în care să scape de constrângeri. Cravan se temea de mobilizare, își schimba identitatea, trăia pe muchie. În 1918, Mina era însărcinată cu fiica lor când Arthur a dispărut misterios, plecat cu o barcă improvizată din Mexic, încercând să ajungă în America de Sud. Nu s-a mai întors niciodată.
Durerea a fost imensă, dar Mina Loy nu s-a prăbușit. A călătorit prin Mexic, încercând să-i găsească urmele, a trăit cu obsesia acestei absențe, dar a transformat totul în artă. Poemele ei din acea perioadă poartă amprenta acestei pierderi: un amestec de revoltă, dor și luciditate. Cravan a rămas fantoma iubită care i-a alimentat creația. Această transfigurare a durerii în literatură este una dintre cheile pentru a o înțelege pe Mina Loy: ea nu scria „despre” viață, ci scria viața însăși, cu toate răsucirile ei.
Opera prin care literatura își schimbă pielea: poezie, roman, artă vizuală
În poezie, Mina Loy a șocat modernismul cu Songs to Joannes (1917), un text fragmentar și visceral, care rupea convențiile liricii de dragoste și aducea în prim-plan corpul, dorința și ironia crudă. În 1923, publică Lunar Baedeker, un volum de poeme moderniste cu limbaj fragmentat, imagini îndrăznețe și senzualitate, devenit obiect de colecție chiar în epocă.
Câțiva ani mai târziu, la Paris, publică Insel (1936), singurul ei roman, tipărit la editura Hours Press condusă de Ezra Pound. Inspirat de relația cu pictorul suprarealist Richard Oelze, romanul este un experiment radical, un amestec de ficțiune, eseu și jurnal interior, considerat azi o piesă de avangardă redescoperită, care a împins proza modernistă la marginea suprarealismului.
În deceniile următoare, Loy își mută energia în arte vizuale: colaje, asamblaje, lămpi și corpuri luminoase care dau stilului utilitar o poezie severă. Printre lucrările cele mai provocatoare se numără Christ on a Clothesline (cca 1955–59).
Mina Loy suspendă sacrul în banalitatea domestică, evocând o figură cristică agățată pe o sârmă de rufe. O imagine tăioasă, între ironie și meditație, despre fragilitate și rezistență.
În poezie, Loy a surprins esența modernității cu o simplitate tulburătoare. Poemul „Nu există viață sau moarte” a devenit un manifest liric al intensității existențiale:
Nu există viață sau moarte,
ci doar activitate,
nu există spațiu sau timp,
ci doar intensitate.
Iar lucrurile cuminți
nu au imensitate.
Câteva versuri, dar suficient pentru a înțelege forța ei: refuzul de a se lăsa prinsă în convenții, dorința de a arde în prezent și de a transforma chiar și fragmentele realității în energie poetică.
Umbra și redescoperirea
După anii ’30, viața Minei Loy intră într-o zonă de penumbră. S-a stabilit la New York, într-un cartier modest, și-a crescut fiicele și a trăit la marginea cercurilor artistice unde altădată era o prezență magnetică. Nu mai publica, dar continua să creeze în felul ei: colaje făcute din obiecte aruncate, instalații improvizate din resturi, desene cu aer suprarealist. Era o artă discretă, intimă, făcută mai mult pentru a supraviețui sufletește decât pentru expoziții.
Lumea literară părea că o uitase. Volumele ei nu se mai reeditau, iar numele ei era invocat doar ocazional în memoriile avangardiștilor. Atât de absentă era pentru publicul larg din America, încât numele ei era adesea confundat cu cel al actriței hollywoodiene Myrna Loy — o confuzie consemnată chiar de biografi, dovadă a conului de umbră în care intrase. Din femeia care scrisese unul dintre cele mai radicale manifeste feministe și care fusese prietenă cu Joyce, Brâncuși și Stein, rămăsese doar o amintire vagă.
Deși uitată de public, în epocă fusese recunoscută de cei mai importanți moderniști ai vremii.
Cum au văzut-o contemporanii
-
Ezra Pound (poet modernist, „arhitectul” care dicta ierarhiile literare):
„Mai e cineva în America, în afară de tine, Bill [William Carlos Williams] și Mina Loy, care să poată scrie ceva de interes în poezie?”
-
T. S. Eliot (The Egoist, 1917, poetul lui The Waste Land):
„Poemele Minei Loy sunt extreme, dar imposibil de ignorat.”
-
Ford Madox Ford (scriitor și editor al revistei The English Review):
„O voce absolut originală.”
-
Djuna Barnes (scriitoare modernistă, autoarea romanului cult Nightwood):
„Mina Loy era mai modernă decât noi toți.”
Dar finalul nu a fost acesta. În anii ’80 și ’90, odată cu recitirea modernismului printr-o lentilă feministă, Mina Loy a fost redescoperită. Criticii au înțeles că vocea ei nu fusese marginală, ci esențială: că îndrăzneala de a scrie despre corp, sexualitate și pierdere, de a transforma vulnerabilitatea în artă, o făcuse prea modernă pentru propria epocă. „Manifestul feminist” a fost publicat integral, poeziile au început să circule din nou, iar în 1996 biografia semnată de Carolyn Burke, Becoming Modern: The Life of Mina Loy, i-a consacrat locul în istoria literaturii și a artei.
Astfel, femeia care părea destinată uitării a revenit în centrul scenei culturale, nu ca muzeu prăfuit, ci ca model de curaj și inventivitate pentru generațiile următoare.
Această recuperare a continuat și recent. Expoziția din 2023 – Mina Loy: Strangeness Is Inevitable, prima prezentare monografică a artei ei, a fost inaugurată în aprilie 2023 la Bowdoin College Museum of Art, în Brunswick (Maine), și a călătorit apoi, în primăvara lui 2024, la Arts Club of Chicago. Astfel i s-a făcut, în sfârșit, dreptate, punând în lumină un talent monumental și reconfirmând importanța ei pentru modernism. Criticul și cercetătoarea Suzanne Zelazo a surprins cel mai bine momentul, scriind că a fi martoră la o asemenea forță artistică readusă la viață cu atâta intensitate este extraordinar și subliniind că marile muzee din întreaga lume ar trebui să ia aminte și să urmeze exemplul.
Moștenirea Minei Loy
Mina Loy nu a fost doar martora avangardei; a fost una dintre creatoarele ei. A scris despre corp, sexualitate și libertate într-o vreme în care femeile abia începeau să-și revendice drepturile. A refuzat să fie „muza cuiva” și a insistat să fie autor, artistă, inventatoare de forme. Moștenirea ei nu stă doar în volume și colaje, ci în curajul de a transforma viața în artă. Lecția pe care o lasă femeilor de azi este simplă și puternică: că vulnerabilitatea poate deveni forță, pierderile se pot rescrie în literatură, iar libertatea începe atunci când ai curajul să-ți spui propria poveste.
Pentru cine vrea mai mult, site-ul mina-loy.com oferă o cronologie fascinantă a vieții ei, cu imagini, povești și întâlniri din rețeaua efervescentă a avangardei – o adevărată hartă a timpului în care Mina Loy a trăit și a creat.
Citiţi şi
Coloana Infinitului replicată într-un turn de birouri din Shanghai
Brâncuşi – al doilea cel mai bine vândut sculptor din lume
Românii nu pot şi nu trebuie să-l uite pe Brâncuşi…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
