M-am gândit mult la locul femeii în societatea modernă (deci nu în România, care este o societate întâmplătoare și la voia întâmplării). Mișcare feminină care se luptă pentru drepturile femeii îmi creează o senzație stranie. Seamănă cu un complot misogin ce are un agent provocator în interior.
Dacă o femeie cere drepturi egale într-o lume organizată și dirijată de sisteme de putere patriarhale, cere de fapt să fie bărbată. Se luptă pentru o societate unisex – de unde și numele de Kevin Kline. Cred că biserica catolică ar trebui să fie încântată și să sprijine feminismul prin gesturi clare. Spre exemplu, dând dreptul lesbienelor virgine să devină preotese catolice, iar ortodocșii, ca să țină pasul, să le lase să ajungă preoți (nu numai neveste de preot și sub patrafir să pună capul bărbătușii, nu blegii de bărbați, ca să își împărtășească pacatele neștiinței de a păcătui plăcut pentru preoteasă) și chiar să le ajute să urce pe scara bisericească până la rangul de preafericite (cum, asta nu mai e treaba noastră să aflăm).
Dar bărbații sunt mai obtuzi și mai egoiști decât par la prima vedere (mă refer la majoritatea rapid micșorabilă a heterosexualilor) așa că lucrurile sunt mai greu de obținut, oricât am vrea noi să le vedem prin ochelarii roz ai optimismului feminist.
Drepturi egale cu ale bărbaților sunt o chestiune care ar trebui să ne bucure în primul rând pe noi, masculii. Ele cer bani egali la muncă egală (la serviciu), iar noi să facem jumătate din treaba de acasă (mai puțin născutul, că nu se poate încă din punct de vedere tehnologic). Fie. Nu se va schimba nimic, doar că ele vor munci dublu de bună voie și nu oprimate de noi. Am făcut experiența!
Am robotit în casă ca o femeie. După o vreme, fiică-mea a trecut de la observații la fapte și nu m-a mai lăsat să pun mâna să spăl vreo farfurie. Nu m-a mai lăsat să pun masa și nici să gătesc (acesta e stadiul actual, ce o urma, numai Cel de Sus știe). Prietene nu am voie să aduc acasă, că nu se potrivește cu vârsta și îi jignește ei sentimentele materne care se manifestă prin aceea că preferă să stea cu mine pentru că eu o înțeleg.
Deci egalitatea, pentru femeie, este o starea naturală a drepturilor efective atunci când sunt sub papuc. Nu pun întrebarea „Ghici cine a încălțat papucii ?” că iar mă aleg cu o critică de principiu.
Revenind la temă, pot spune că o mișcare feministă îndreptată împotriva drepturilor (exagerate) ale bărbatului nu duce decât la… nimic. Într-un sistem de putere patriarhal, rezultatul oricărei răfuieli între cele două sexe este nul, ca și furtul pentru suma de bani aflați în circulație. Egal cine îi cheltueiști, ei tot la fel de insuficienți rămân.
Uitați-vă la frații unguri sau la partidul sosie maghiar din România. Acolo, liderele politice sunt extrem de rare, adică o specie care trebuie întâi inventată ca să fie mai apoi amenințată cu dispariția. În America, mama tuturor drepturilor care nu se aplică lor, ci altora, au preferat un om colorat unei femei pentru că există încă o majoritate feminină care preferă să doarmă cu bărbații în loc să își sprijine capul în somn pe umărul unei tovarășe de luptă.
Feminismul, după apocalipsa mea (cine știe grecește înțelege că spun viziune), ar trebui să atace societatea așa cum e pusă ea pe picioare la ora actuală și să nu se ia de paralele pe care bărbații, asupriți de gura nevestelor, îi lasă la bere cu prietenii. Femei, căutați nevestele! Ele sunt vinovate de inegalitatea dintre noi ! (uite că m-am apucat să pârăsc la bătrânețe…)
După aceeași apocalipsă, noi, bărbații, ar trebui să ne organizăm în asociații paramilitare care să își apere teritoriul de vânătoare. Adică să nu mai fim folosiți de puștoaicele care utilizează „midle life crisis” ca o stație de alimentare a mașinilor cu care demarează, uitând să plătească costurile, către următorul parcaj: în brațele iubitului mai tânăr.
În loc să vedem drepturile femeii prin prisma unui război între sexe, ar trebui să ne gândim la ceva constructiv. Popoarele primitive aveau în privința asta mai multă inventivitate decât noi. Fiecare își știa locul și nu se bătea nimeni să îl schimbe cu al celuilalt. Aș fi fericit, dacă femeile ar fi conștiente că pot gândi și simți la fel ca bărbații și i-ar mai trezi pe aceștia din mahmureala complexului de superioritate în care trăiesc. Dar cu blândețe, cu mângâieri nu cu forța… că, la forță, deocamdată…
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
