Confesiunea unui manechin celebru

Mihaela Cârlan

17 August 2010

M-aş întoarce să trăiesc în România, depinde în totalitate de ce voi face profesional şi bineînţeles, de persoanele din viaţa mea. Iubesc. Sunt iubită. Descopăr că prietenii sunt mai importanţi decât orice relaţie romantică.

Diana Dondoe povesteşte pentru catchy.ro

Cred că trebuie să începem cu partea profesională. Cariera mea de manechin, care durează de aproape 10 ani, mă defineşte în măsura în care m-am implicat în ea cu seriozitate. Nu a fost niciodată un moft şi nici vis de adolescentă. Am avut şi eu o perioadă în care visam la haine frumoase şi îmi doream banii cu care să le pot cumpăra atunci când nu i-am avut. Nu am visat însă niciodată la o viaţă tumultuoasă, la călătorii în jurul lumii sau la hoteluri de lux. Am înţeles de la început ce şansă am, ce înseamnă asta pentru mine şi pentru cei din jurul meu. Din punct de vedere financiar şi ca experienţă de viaţă.

Au fost momente de bucurie copilărească atunci când am zburat prima dată business class, atunci când m-am aflat pentru prima dată în faţa lui Karl Lagerfeld sau atunci când am purtat pentru prima dată o rochie haute couture desenată de Gaultier. Şi totuşi, senzaţia ce primează este aceea de tensiune continuă.

Totul costă

Da, cum spuneai şi tu, în viaţă nu vine nimic fără factură. Deşi plusurile şi minusurile se echilibrează. Orice meserie ai face, trebuie să accepţi că trebuie să dai şi ceva din tine: timp, nervi, sănătate sau viaţa de familie. În orice caz, moda este un monstru de subiectivitate. Meseria de manechin înseamnă răsfăţ, cecuri dolofane, haine frumoase, călătorii etc. Mai înseamnă foooaarte multă răbdare, decalaje orare, oboseală. Şi dorinţa de a învăţa. Mi-a plăcut să stau la locul meu şi să observ, să-i las pe alţii să vorbească, să ascult şi să învăţ. Există rivalităţi, dar nu sunt justificate. Dacă te accepţi aşa cum eşti (ştiu că e foarte greu), dacă îţi ştii locul (iarăşi, e foarte greu) şi dacă eşti sigură pe tine (poate cel mai greu), nu ai de ce să invidiezi. La început nu ai timp să te compari cu altcineva, apoi, încet, încet, începi să te cunoşti, să îţi ştii atuurile şi să înţelegi ce ţi se cere. Nu mai încerci să controlezi totul, scapi de iluzia adolescentină că eşti perfectă – nu ai cum, ţi se arată în fiecare zi, sub lupă toate imperfecţiunile şi defecţiunile. Începi să le apreciezi. Începi să devii femeie, te accepţi. În modă, asta e un proces accelerat. Trebuie să fii tare să îi faci faţă.

Nevoia de modele

Meseria de manechin a fost creată cu un rost. Mi se pare inutil să îi discutăm raison-ul d’être. Marii pictori au avut nevoie de modele. Designerii au nevoie de ele pentru a-şi prezenta hainele pe un corp viu care să le dea fluiditate, care să le aducă la viaţă. În înfocatele discuţii despre greutatea manechinelor de acum ceva vreme s-a spus la un moment dat că, orice am zice, o haină stă mai bine pe o fată slabă. Sunt de acord. Deşi, eu dacă mă uit pe stradă la o femeie pe care o consider frumoasă, am tendinţa să mă uit la femei care au forme. Cred că bărbaţilor le plac femeile cu forme. Cred că sunt geloasă. Dacă aş fi fost scundă şi plinuţă, în mod sigur mi-aş fi dorit să fiu filiformă şi androgină. Dar asta e o nemulţumire veche de când lumea. Nu suntem niciodată mulţumite cu ce avem. Eu îmi doresc şolduri mai mari, păr creţ, evenual, şi ochii albaştrii. Am învăţat însă să nu mai visez la cai verzi pe pereţi. Nu mă consider nici frumoasă, nici norocoasă şi nici aleasă deşi probabil sunt câte puţin din toate trei. Am uneori o mândrie puţin exagerată faţă de lucrurile pe care le-am făcut singură. Sunt mai degrabă puternică decât frumoasă, mai degrabă muncitoare decât norocoasă şi aleasă. De unde vine frumuseţea…? Habar nu am! :)) Din interior, din ochii celui care priveşte, că tot vorbeam de clişee… Cred că frumuseţea este de mai multe feluri : o frumuseţe fotogenică, una telegenică, frumuseţi-bune, frumuseţi clasice, frumuseţi-sexy, frumuseţi-vulgare, frumuseţi-retuşate, frumuseţi-accesibile, etc, etc. Toate vin din imaginea pe care fiecare e dispus să o arate lumii. Şi cred că frumuseţea/atitudinea asta proiectată se întoarce înapoi la cel/ cea care o proiectează. Mai am de lucrat la multe. Fizic, trebuie să devin mai serioasă în legătură cu mersul la sală. Ca om, sper să nu termin niciodată de lucrat la mine însămi, sper să nu ajung niciodată să îmi spun că nu mai am nimic de învăţat şi îmbunătăţit.

Serioasă şi nebunatică

Moda este, prin definiţie, frivolă, superficială şi schimbătoare. Criza financiară a lovit industria luxului destul de puternic. Mi se pare normal şi cred că oamenii şi-au revizuit cu ocazia asta priorităţile. Însă moda înseamnă mai mult decât nişte haine pe care dai o grămadă de bani. Pentru mine, moda este un univers, o artă, o şcoală, un mediu prin care ajungi la “frumos”. Fotografii, stilistii, designerii sunt oameni cu o cultură vastă în muzică, artă, film. Moda, în sensul cel mai nobil, e creaţie, nu croitorie. Sunt în lumea asta de foarte mult timp, asta ştiu să fac cel mai bine. Îmi place însă să cred că aş putea face orice. Sunt curioasă, îmi place să ascult mai mult decât să vorbesc, îmi place să învăţ, îmi place să am experienţe. Acum sunt într-o perioadă “psihologică” aşa că vreau să mă duc înapoi la şcoală. Îmi mai doresc un an sălbatic, plin de experienţe. Aş vrea să am curajul să plec singură prin lume şi să fac diverse joburi. Îmi doresc să mă răsfăţ şi să am grijă de mine. Îmi doresc un copil la un moment dat şi îmi doresc timp mult cu prietenii. Visele mele? S-au întâlnit cu realitatea de multe ori. Din păcate, de cele mai multe ori a câştigat realitatea. Sunt foarte realistă şi cu picioarele pe pământ. Poate chiar prea mult. Aşa se face că atunci când am ceva de făcut, sunt un soldat. Cred în noroc şi destin cu intermitenţă :). Îmi place să citesc horoscopul, dar a doua zi 🙂 Mai fac câteodată analiză freudiană de interpretare a viselor… Pe Dumnezeu l-aş vrea mai psiholog, dacă nu îi e cu supărare :). Mai şi greşesc, dar îmi asum greşelile. Mai spun şi fac lucruri pe negândite, după care le analizez multă vreme. Dar la fel de bine, pot să şi premeditez anumite lucruri. După care las baltă toate planurile şi o “ard” spontan. Atunci, nu mă mai înţeleg nici eu. Ce nu-mi place? Nu îmi plac negativitatea, invidia, lenea şi minciuna. Îmi plac toţi cei care fac nebunii şi şi le asumă, oamenii deschişi şi cei cărora le place să râdă mult, des şi cu poftă. Îmi mai place autoironia.

Modelele şi bărbaţii

Nu ştiu cum tratează bărbaţii modelele. Clişeele nu mă interesează câtuşi de puţin. Cred că te tratează aşa cum le permiţi să te trateze, indiferent de meseria pe care o faci. Cu celelalte femei este la fel. Vorbeam nu de mult cu un prieten şi îi spuneam că nu cred că sunt genul de femeie pe care celelalte femei o urăsc. Nu mă consider mai presus de nimeni şi nu îmi place când cineva mă tratează cu condescendenţă din cauza unor idei preconcepute. Încă o dată, nu mă interesează clişeele şi evit oamenii care nu pot privi mai departe de ele. Ştiu, prejudecăţi există. Chiar foarte multe. Dar nu vreau eu să le spulber. Nu am energie pentru asta şi nu e treaba mea. Nu sunt responsabilă pentru frustrările altora. Mă leg de oameni care mă tratează ca pe un om normal, nu de cei care mă tratează ca pe “Diana Dondoe – top model de renume internaţional” 🙂 ( sic!) Dar Diana tocmai asta este!



Citiţi şi

Bărbatul lipsit de bărbăţia asumării unei relaţii

Un dans

„Întotdeauna am credinţa că mâine voi scrie mai bine şi mai mult”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,616 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro