Maria mea

Liana Oprea

16 August 2012

Mare, maris (n. mare, al/a mării, lat.). Maria, Marius. Nume verde-albastru, cu creste înspumate străbătute de săgeți de lumină. Sunet translucid, de vitraliu marin prelins prin labirinturile cochiliilor. Marea împreunată cu soarele în oglinda lichidă a unei realități turcoaz. Parfum salin impregnând fluturii pavilioanelor pe corăbii îndepărtate. Rază de piatră pe o insulă albă. Gust viguros de strugure crescut la frontiera mării cu muntele.

Maria, Magdalena, Profetissa, Antoaneta, Curie, Callas, Tănase, Tereza, Rosetti. A Bizanțului, a României, a Portugaliei, a Austriei. Asteriodul 170, uraganul, furtuna tropicală, taifunul. Limbajul dravidian Maria, limbajul Maria din Noua Guinee. Insula Maria de lângă Tasmania, Marii-orașe în Madagascar, Andaluzia, Filipine, Quebec. Nenumărate Marii ale imaginației trăindu-și la infinit poveștile în cântece, romane, filme, tablouri, piese de teatru.

Mariile pe care le-am iubit și Mariile pe care le iubim. Mariile pe care le-am pierdut și cele pe care încă nu le-am întâlnit. Maria. Un nume curat, neted, suplu și elegant arcuit spre cer, rămas în mod inexplicabil nealterat de ecourile atâtor corzi vocale, o mare de ani. În Mexic, e obiceiul ca prima născută să fie botezată Maria. În Italia, Spania, dar și Germania și Austria, primesc acest nume și pruncii de sex masculin. E greu să nu găsești printre cei dragi, de azi sau de ieri, numele mării.

Maria mea a rămas în trecut. Ea m-a învățat să cânt atunci când îmi vine să plâng. Mi-a arătat, atunci când începea viața, că lumea e un loc frumos prin care trebuie să mergi fără grabă, drept, cu capul sus. Că nimic nu e atât de grav pe cât pare („n-o să-ți iasă mațele pe-acolo”) și că întristările se alungă ușor cu o glumă care pune lucrurile în perspectivă („îți trece până te măriți”). Maria mea nu era un om instruit pe la școli, dar avea mai multă înțelepciune decât am putut găsi în gesturile coatelor tocite pe bănci de universități. Și mai avea o plăcere simplă, sănătoasă, de a trăi viața pentru că era viață, și ce puteai face mai bine cu ea decât să o trăiești? În curtea cu boltă de viță, vara era mereu o masă întinsă care primea oaspeți la păhărele de vin roșu, din aceiași struguri care broboneau toamna deasupra paharelor. În marchiză, o mașină de cusut pe care o auzeam adeseori tropotind mărunt și decis pe viitoarele rochii de casă din materiale înflorate. În fața verandei, un strat de regina nopții care ne parfuma discuțiile de seară. Nu mai știu despre ce vorbea ea cu un copil de 5 ani. Dar țin minte că erau dialoguri lungi, calme, purtate cu sufletul ușor și poftă de ghidușii. Maria din poveste n-a avut copii. Într-un fel, eu am fost copilul ei. Mi-a ordonat lumea în primii șapte ani, și am avut noroc s-o facă ea. Startul cu Maria mea mi-a arătat că e mai ușor să râzi decât să plângi și că vulnerabilitatea și slăbiciunea sunt lucruri diferite: prima e o stare de fapt comună celor vii, a doua e expresia refuzului vieții. Atunci când în viața mea se insinuează plânsul, sunt sigură că altfel m-ar fi învăluit tristețea dacă nu o întâlneam pe Maria. Iar când râd, uneori, ea râde cu mine. Blândețea ei avea o aparență pragmatică, și reușea să mă răsfețe fără să-mi cultive infatuarea. Nu intra în panică atunci când veneam (zilnic) cu genunchii juliți, de la joacă. Asta fac copiii: „Cine-a auzit de copil cuminte și babă frumoasă”. Grija ei nu includea teama. Lumea nu era un loc periculos, de care să te ferești; asta simțeam în preajma ei. Într-un fel, dacă azi sunt o versiune mai curajoasă a mea, o datorez acelei întâlniri timpurii.

Dacă ar citi ce scriu acum, probabil că mai întâi mi-ar da o replică ironică, după care m-ar îmbrățișa din tot sufletul.

Plebeu sau nobil, pentru mine Maria va fi mereu un nume de regină.



Citiţi şi

Când eram copil

Când arunci copilăria la gunoi…

Sfârșitul copilăriei – IT

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,246 views

Your tuppence

  1. O masă, un francez, trei povești, zeci de trăiri | Catchy / 21 May 2013 10:25

    […] ajutorul porțelanurilor și al cristalurilor franțuzeșți, Pascal a spus povestea Andaluziei. A creat o masă, pe care a denumit-o Grande Epoque, care te purta cu gândul la străzile înguste […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. veone / 29 August 2012 10:58

    Iar eu ce sa mai zic? 😉
    Foarte, foarte, foarte frumos textul.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  3. Oana79 / 17 August 2012 23:46

    Bunica mea a fost Maria…o femeie de fier care si-a crescut singura sapte copiii dupa ce i-a murit sotul de cancer la 47 de ani. Daca mai fac o fata o sa-i zic Maria, dupa ea!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  4. Ioana Baldea Constantinescu / 16 August 2012 12:38

    Cat de frumos e textul! 🙂 Si nu pentru ca mi-e foarte drag numele (un pic si de asta, e adevarat), ci pentru ca aproape m-a facut sa simt, sa resimt o mangaiere calda, sugubeatza, din copilarie. Pe Maria mea de la cinci ani o chema Ana. Multzumesc mult! E o poveste minunata, colorata de apologia unui nume care, da, este, probabil, cal mai frumos de pe lumea asta.

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro