Philip Roth – 30 de cărți, 5 filme

Marius Iacob

2 May 2015

Marius IacobPrivind o fotografie de grup, distingi o persoană anume. Din toate acele personaje, remarci pe cineva zâmbind, semn că-i place să fie fotografiat. Spunem despre acea persoană că este fotogenică. Știm deja din fenomenul selfie, că unele persoane (mai ales tinerii) dau mai bine în fotografii decât în realitate. Maturii au alte păreri despre selfie. Asta înseamnă? mi-a zis o doamnă, cam dezamăgită de traducerea termenului. Adică, e doar atât? Eu credeam că-nseamnă să ți-o tragi singur, dar mi-a fost mereu jenă să întreb. Păi, cam asta și înseamnă, doamnă. Să ți-o dai singur, acea impresie. Întâi ție, apoi celorlalți, că ești bine merci, happy and sexy. Și că nici măcar nu ai nevoie de un fotograf să certifice asta, poți să-ți faci singur și fotografia, și zâmbetul. Dar să revenim.

Așa cum spunem despre cineva că este – sau nu – fotogenic, există și termenul telegenic. Pentru că unii dau mai bine pe film, iar alții au trac, imediat ce realizează că sunt filmați. Există însă personaje despre care știm din start că nu dau bine pe sticlă. De ce-a trebuit să vă spun toate acestea (pe care oricum le știați deja)? Ca să stabilim termenii discuției. Pentru că da, este o discuție, un prim articol dintr-o serie de patru, o analiză paralelă carte-film, în care vom pune în discuție o carte și apoi filmul realizat după ea.

Philip Roth

Dar, pentru că filmele s-au înmulțit (există undeva, pe două continente îndepărtate, Europa și America, o adevărată industrie a filmului) și între timp, s-au mai complicat, trebuie să spunem de la început că analiza este de fapt una perpendiculară. Nu prea mai este posibil să (doar) ecranizezi cărți, apogeul așa-numitelor heritage-films, fastuoase adaptări după romane celebre, fiind atins cu ceva ani în urmă. Mintea noastră din prezent este ceva mai scurtă, tot mai scurtă, mai grăbită, în căutare de soluții rapide. Nu mai avem acea predispoziție pentru trimiteri, pentru referințe livrești. Bine, când ne prinde un serial, ne putem da doctoratul din el. Dar un film trebuie să aibă, neapărat, trimiteri în real, să vină cu o temă care ne interesează, care ne atinge. Ați remarcat că asistăm la un fenomen ciudat, la o falie care s-a desprins deja din lumea literelor? Vorbim de lumea filmului, care a beneficiat în ultimii ani (nu în aceeași măsură și la noi) de o celebritate explozivă.

Philip Roth este, ca să-l prezint foarte pe scurt, cel mai mare romancier american contemporan. Ei bine, acest celebru Philiph Roth este în același timp unul dintre cei mai dificili de receptat autori de către genul feminin. Ca să înțelegem de ce, ar trebui să-i clasificăm romanele după naratori. Povestitorul, după cum știm, poate fi un personaj identic, dar nu neaparat, cu naratorul. În cazul cărții, știm sigur cine este autorul (cel cu numele scris pe copertă), dar naratorul poate fi unul dintre personaje (sau mai multe, pe rând, cum este de exemplu în Mă numesc roșu de Orhan Pamuk), cel căruia autorul (obiectiv) îi lasă cuvântul, și libertatea de a fi subiectiv, de a spune povestea din perspectiva lui.

Dar cine sunt personajele? Autorul face aici un spectacol pe care Mario Vargas Llosa îl numește streap-tease invers, adică se îmbracă, nu se dezbracă, își ascunde în loc să-și dezvăluie identitatea, prin intermediul personajelor. Naratorul poate fi un alter-ego al său. În cazul lui Roth, Nathan Zuckermann (introdus în trilogia Zuckermann Bound – 3 nuvele plus un epilog), este naratorul a cinci dintre cele mai ecranizabile romane ale sale, din care o să prezint în debutul acestei serii The Human Stain, ecranizat în 2000, cu Anthony Hopkins, Nicole Kidmann și Ed Harris. Ar mai fi Ray Kepesh, naratorul altor 3 romane, dintre care s-a ecranizat și vom citi aici despre, The Dying Animal – scrisă în 2001 – cu titlul Elegy, pentru care Penélope Cruz a primit în 2008 două premii de interpretare. A urmat The Humbling în 2014, film pentru care Al Pacino cumpărase drepturile de ecranizare chiar din anul lansării nuvelei – 2009 – și în care face – spun criticii – rolul carierei.

The Human Stain

Ca să-l expediez – într-un singur paragraf – pe Philip Roth ar trebui să recurg la mai multe clișee. Să afirm că se hazardează în absolut toate scrierile sale să intre în subiecte frivole, la care nu se rezumă însă. Că ne dă senzația într-adevăr că merge prea departe, dar odată purtați acolo (unde nu prea ne este comod să ajungem), descoperim că autorul mai are încă de spus câte ceva, iar dacă reușim să trecem peste pudibonderiile noastre vom putem realiza că are chiar multe de spus și că de fapt, abia de atunci încolo începe să adauge valoare cuvintelor, virând spre literatura de calitate. Intrigile sale sunt love-story-uri mai puțin diluate, aproape sexuale, dar acestea nu ajung nici în zona romantismului rozaliu, nici în cea soft-porn. Oricât am căuta, este dificil să găsim altceva decât nuanțe de erotism sau romantism în romanele lui Philip Roth, care se joacă cu aceste noțiuni cu aceeași ușurință cu care noi ceilalți, nescriitorii, operăm în aceste locuri comune.

Ne păcălește în debutul nuvelelor sale când le așează frumos pe o farfurie, dând senzația că ne-ar invita să le îngurgităm și aproape că ni le trece (imaginar) pe la nas, înainte să le arunce la gunoi ca un master-chef și să ne spună serios: antreurile astea-s rahaturi care vă răscolesc doar poftele! Ei bine, să trecem la felul principal. Avem de-a face în scrierile sale cu acest artificiu tehnic destul de tentant pentru cineaști, care dă senzația că ar fi accesibile ecranizării. Însă acest artificiu (se numește paraprosdokian) este unul livresc, operează în cuvinte: să dai impresia că te pregătești să spui una, dar să ajungi în cu totul altă parte. În unele limbi (cum este maghiara) astfel de întorsături de frază sunt imposibile. Dar nu este atât un artificiu literar, cât unul verbal, o construcție (a)logică. Mimează paradoxul (care stă la alt nivel, al unei asocieri cu un posibil sâmbure de adevăr) seamănă cu oximoronul și-aduce cu antiteza, însă e doar un truc care, doar când este bine făcut și dacă-i lasă loc de reacție, declanșează ceva în mintea cititorului. Poți trece asta în imagini, fără a da senzația că prostești?

În cazul filmelor treaba se complică puțin, pentru că autorul este plagiat cu bună știință (și uneori, cu largul său concurs) de către scenarist, care livrează această marfă de contrabandă regizorului. Care ar trebui să se transfigureze în noul povestitor, cu mijloace specifice. Procesul include și delegarea viziunii sale spre alții, gen cameraman sau director de imagine. În mod normal aici povestitorul ar trebui să fie camera, ea ne spune, pardon, ne arată ceva. Dar așa cum am zis, este vorba de câteva de-legări. Regizorul este cel care doar așează camera într-un loc anume din cadru, cadru a cărui compoziție este făcută de un director of photograpfy (director de imagine), iar cameramanul este cel care hotărăște cum (înspre cine) se mișcă aparatul de filmat. Deci, cum rămâne cu autorul, în acest caz? Unde își mai găsește locul, în această schemă filmică (simplificată anume, spre exemplificarea multiplelor delegări de atribuții)?

Doar pe generic, pentru că de văzut nu-l vom vedea deloc, așadar nu putem spune despre el dacă e sau nu telegenic. Putem folosi cuvântul telegenic în cazul actorului, dar acesta pare a fi a 4-a roată de la căruță. Cum numim atunci un autor greu de ecranizat? Nefilmabil, inecranizabil? I-am spus în primă fază greu ecranizabil, apoi ne-ecranizabil, apoi am înlocuit particula cu X. Îl voi numi eXecranizabil deocamdată, dar aștept sugestii de la cititoarele catchy, pe care le văd smarty în comentarii, ca să trec mai departe de Philip Roth. Marele romancier, după cărțile căruia s-au turnat filmele The Human Stain, Elegy și mai recent, The Humbling. În toate s-au înghesuit actori de excepție, și au ieșit filme reușite. Dar nu după cărțile lui, ci ignorând, oarecum, esența mesajului din ele, preluând doar expresii, personaje și câteva elemente ale intrigii. Le vom lua pe rând. Data viitoare, despre The Human Stain – din 2000 – tradus la noi ca Pata umană. Urmăriți trailerul, și dacă-l găsiți, vă recomand și filmul!

-va urma-

partea a II a – aici

Pe Marius îl găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Mihaela Noroc și Atlasul frumuseții – femeile lumii în 500 de portrete

O poveste adevărată despre dragoste și răzbunare

Capcanele seducției – The Beguiled

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
727 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro