Tovarăşu’ Kennedy

Ana Barton

19 August 2013

Toamnă târzie, acum cincizeci de ani. Un oraş mic şi industrial. Hunedoara. Pâine pe cartelă, cam aşa: tatăl de familie, o juma’ de pâine intermediară, mama şi copiii, câte un sfert de pâine fiecare. Taică-meu zice că, totuşi, pâinea-mumă era destul de mare, că lui, ca şi mie, îi plac precizările şi clarificările.

Una dintre şcolile din oraş. Copii de clasa a VII-a, priviţi diferit de profesori. Erau împărţiţi echitabil: o jumătate dintre ei veneau şi se duceau acasă, găsindu-şi ambii părinţi, ceilalţi aveau mame ori taţi vitregi sau erau crescuţi numai de un mam sau un tat. Nu, n-am mâncat nicio literă.

Profesorii erau ceva mai îngăduitori cu elevii „divorţaţi“, considerând derapajele de la buna învăţătură justificate tocmai prin acest statut. Erau însă, cumva, copii de mâna a doua sau cam aşa ceva. Nu te puteai aştepta la foarte mare lucru de la ei.

Tata ajunsese de curând în şcoala aia, venind dintr-un sat sănătos, din Retezat, aşa că încă se adapta, mirându-se. Şi, cum află el într-o seară târzioasă de noiembrie, c-a murit preşţedintele Statelor Unite, se duce a doua zi la şcoală şi le propune colegilor să marcheze cumva atât de importantul eveniment. Aşa c-au mers în pauza mare la mercerie şi-au cumpărat, din chetă, o rolă neagră, lată, din care băieţii şi-au făcut banderole de braţ, iar fetele şi-au înlocuit bentiţele obligatorii, albe, cu unele negre.

Şi-au luat feţe posomorâte, în consecinţa doliului, şi-au aşteptat ora cu diriginta. Femeia a intrat în clasă, i-a văzut pe ăştia îndoliaţi complet şi i-a întrebat ce s-a-ntâmplat. Tata, mândru de ideea lui, sigur fiind c-a reuşit să se remarce prin asta, s-a ridicat fălos şi-a mărturisit: „A murit tovarăşu’ Kennedy şi suntem tare năcăjiţi.“

Diriginta s-a albit şi cenuşit în două clipe, a ieşit val-vârtej şi s-a-ntors cu profesorul de fizică, un tip care bătea foarte eficient şi care a reuşit în numai câteva minute să-i altoiască pe toţi. Apoi, a anunţat Securitatea. Aşa c-au venit doi bărbaţi bine legaţi, îmbrăcaţi în costume negre, şi-au chemat fiecare copil în cabinetul directorului şcolii, unde era un loc de-un om, la perete, între două fişete.

Şi-a fost bătut fiecare, nu foarte tare, mai mult cu pantofii lucioşi, ascuţiţi şi cu blacheuri la pupa şi la prora, în fluierele picioarelor. Cei doi erau însă nişte tipi discreţi. Le-au spus copiilor că se vor întoarce dacă îndrăznesc să spună ceva părinţilor sau oricui altcuiva. Greşeala asta era un secret care trebuia să rămână în şcoală.

Aşa că tata a înţeles de la 13 ani cam cum arată inadecvarea, iar eu am priceput de ce a ţinut el să-mi predea tocmai lecţia adecvării, înainte de oricare alta. Fiindcă restul nu sunt decât amănunte sau accesorii. Dacă eşti pe lângă, poţi fi oricât de bun, frumos, deştept sau bine intenţionat, că tot degeaba-i, iară degebele îs tare păguboase…



Citiţi şi

Dăruiţi şi veţi fi răsplătiţi!

Mame vs. ne-mame și invers

Sentimentul ăla copleșitor al sărăciei fatale…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
922 views

Your tuppence

  1. Mister President! | Catchy / 21 November 2013 10:00

    […] Kennedy ar fi putut să o […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro