11 trepte spre fericire

Tudor Călin Zarojanu

28 April 2016

Tudor ZarojanuAcest text mi-a fost inspirat de lectura cărţii „Omul în căutarea sensului vieţii”, de Viktor Frankl, psiholog care a cunoscut experienţa lagărelor de exterminare fasciste.

Pe de altă parte, îl scriu în calitatea de om fericit. Am fost fericit în cea mai mare parte a vieţii de până acum. Socotesc că despre alpinism trebuie să scrie oameni care s-au căţărat pe mulți munţi, nu unii care şi-ar fi dorit s-o facă, dar n-au putut. În destule împrejurări din viaţă am primit sfaturi – pe care le-am ignorat – din partea unor oameni care încercau să-mi inoclueze experienţa lor nefericită, adică să-mi spună cum să nu fac, că ei au încercat aşa şi n-a ieşit bine. Nu mă interesează. Faptul că, dintr-o multitudine de posibilităţi, cineva a ales una care s-a dovedit a fi greşită nu identifică și nu defineşte în niciun fel varianta corectă! Nu am ce face cu opiniile cuiva care a pierdut, am nevoie de impresiile celui care a câştigat – chiar dacă, şi în acest caz, ca şi în cel opus, experienţa se poate transfera doar într-o măsură limitată. Dar e o şansă! Am nevoie să mi se spună cum să fac, nu cum să nu fac. Dacă, iarna, pe viscol, omul acela a avut pe cap un anumit fel de căciulă, pe care mi-o recomandă şi mie pentru că l-a apărat foarte bine de frig, sunt şanse să-mi folosească şi mie.

Înainte de a menţiona şi detalia principalele elemente care – după părerea mea, de om fericit – compun fericirea, ar părea că e necesar să definim despre ce vorbim. Ce este fericirea, cum se deosebeşte ea de o simplă bucurie sau diferite forme de efuziune, care îi sunt caracteristicile profunde etc. Cred că e o inutilă despicare a firului în patru: când eşti fericit, ştii că eşti fericit şi acest lucru este arhisuficient! Nu mai ai nevoie de nicio definiţie. O simţi şi simţi nevoia să o şi spui, chiar dacă rişti să se uite lumea la tine strâmb, ironic sau reprobator: „Uite-l şi pe ăsta cum se autosugestionează că e fericit! Cum să fii fericit în lumea asta mizerabilă? Numai inconştienţa te poate face să declari aşa ceva! Sau poate s-a drogat…”

fericire

Să menţionăm totuşi definiţia de dicţionar: „Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină”. Minunat spus. Nu simt nevoia să adaug nimic, decât că, evident, ca orice percepţie, şi sentimentul de a fi fericit este subiectiv. Slavă Domnului! Ar fi trist dacă, pentru a te simţi şi a te declara fericit ar trebui să îndeplineşti nişte criterii obiective, măsurate de alţii (cercetătorii britanici?), preferabil oameni nefericiţi, probabil, pentru a nu fi, la rândul lor, subiectivi în evaluare!

Dragostea. În absenţa dragostei, fericirea nu este numai imposibilă, ci și absurdă. Fericit să fii singur, cu sufletul gol!? Vorbim, firește, despre orice fel de dragoste: față de semeni, în general, față de anumiți oameni, rude, prieteni, colegi, față de natură, arte, știință, profesie, un răsărit de soare, un animal de companie, casă, localitate, țară, popor, un idol sportiv, un autor, un gânditor – oricare dintre aceste iubiri, cu cât mai multe, cu atât mai bine, îți validează șansele de a fi fericit.

Speranţa. Categoric nu poţi fericit în absenţa speranţei. Zicala „Speranţa moare ultima” trebuie citită mai dur: Când moare şi speranţa, eşti dus. Cel puţin din punctul de vedere al perspectivei de a fi fericit.

Sensul vieţii. Viktor Frankl şi-a întemeiat pe el psihoterapia, a treia şcoală vieneză de profil, după Freud şi Adler. Foarte mulţi oameni trăiesc fără să ştie de ce – drept care Frankl îşi începea terapia întrebându-i „De ce nu te sinucizi?” Dacă măcar încerci, dacă măcar începi să găseşti un răspuns, ai o şansă. Foarte mulţi oameni trăiesc doar ca să se perpetueze şi să perpetueze un sistem lipsit de sens. O doamnă îi spunea lui Teodor Mazilu „Ei!, ne sacrificăm şi noi pentru copiii noştri…”, la care scriitorul a replicat: „Probabil că ei, crescuţi în spiritul acesta, o să se sacrifice la rândul lor pentru copii. Dar dacă toată lumea se sacrifică, cine mai trăieşte?” Răspunsul este: Cine vede un sens în viaţa lui. O misiune personală. De ce face umbră pământului. Alt motiv decât acela de a reproduce mecanic ceva ce face toată lumea.

Bucuriile simple. O viață întemeiată exclusiv pe bucurii fundamentale, pe performanțe individuale, pe evenimente cu semnificații profunde, e mai degrabă o dioramă. Viața vie, viața în freamăt, viața fericită are nevoie de cât mai multe mici bucurii. Dacă zâmbești văzând o pisică întinzându-se într-o rază de soare sau auzind câteva acorduri din „Primăvara” lui Vivaldi, ești pe drumul cel bun către fericire! Unde se pot găsi bucuriile simple? – iată o întrebare care îmi face mare plăcere, căci răspunsul este: Peste tot! Iată două trucuri: 1. Mergând pe stradă, priviți chipurile oamenilor. Vă garantez că unul din cinci, cel puțin, e un prilej de bucurie! Mai mult, s-ar putea să fiți șocați să descoperiți că, în această lume așa și pe dincolo, unul din zece zâmbește sau chiar râde! 2. Fără a vă submina atenția față de unde puneţi picioarele, încercați măcar din când în când, tot pe stradă, să ridicați privirile. Un balcon frumos din fier forjat, un acoperiș artistic, o fereastră cu o draperie veselă – ca să nu mai zic de un avion pe cer! – sunt tot atâtea prilejuri de bucurii simple. Și, prin acumulare, de fericire.

Încântarea de a fi viu. Nu e de la sine înțeles! Iată două vești: majoritatea oamenilor care au trăit vreodată pe Pământ nu mai sunt vii şi oricare dintre noi poate muri în orice moment. Încercați să vă spuneți așa dimineața, când vă treziți: „Uau! Ce chestie! Și azi sunt viu! Și mai am de trăit tot restul vieții mele!!”

Încântarea de a fi pe picioare. N-am spus „sănătos”, pentru că, pe de o parte, nimeni nu e sută la sută sănătos și, pe de alta, mulți dintre noi avem serioase tendințe să transformăm o carie într-o formă rară și agresivă de cancer… Cred că „pe picioare” spune esențialul. Te poți deplasa, poți sta drept, poți spăla vasele, poți scrie, poți lucra – ești foarte tare! Ești în activitate. Nici asta nu e de la sine înțeles! Dar dacă o ai, dacă poți avansa în viața ta, fie și cu cârje, fie și într-un cărucior cu rotile, fie și scrâșnind din dinți din cauza unei dureri, atunci asta poate şi trebuie să fie o componentă a fericirii.

Capacitatea de a te bucura de ceea ce ai. Ceea ce ai este material și imaterial. N-am să încerc să minimalizez prima parte. Da, e foarte important să ai bani! Numai că nu trebuie să uiți nicio clipă că 100 lei e mult mai mult decât 0 lei! Nu toată lumea îi are! O garsonieră e mult mai puțin decât o vilă, dar cu mult mai mult decât un culcuş într-un gang. Nu toată lumea o are! Azi, în România – nu în Germania! – nu prea vezi căruțaș la țară fără telefon mobil. Nu-i mare lucru. Dar e ceva. Ceva care nu era! Patul, televizorul, conexiunea la Internet, mobila de bucătărie, bicicleta – le ai? Bucură-te fericit de ele!

Cât despre iubirea apropiaților, cărțile citite ori pe care urmează să le citești, muzica, gândurile, libertatea de a vorbi – mai e nevoie să spun ce legătură au acestea cu fericirea?

Pasiunea faţă de ceea ce faci. În primul rând profesia, care pentru majoritatea oamenilor activi acoperă 50-75% din timpul de veghe. Iată o scurtă istorie. Pe scena Amfiteatrului mare din clădirea veche a ASE am dat peste un prieten care cânta superb la pian. Minunându-mă, mi-a mărturisit că făcuse școala și liceul de muzică. „Bine, și atunci de ce ești student la Cibernetică!?” La care prietenul a ridicat din umeri, a zâmbit candid (trist?) și a spus: „Nu știi cum e?” Trebuia să știu, pentru că eu însumi eram student la Matematică-Informatică, deși visasem să devin actor! Dar povestea are un dublu final neprevăzut și cu tâlc: de aproape un sfert de secol eu sunt jurnalist, iar prietenul meu este profesor universitar de Matematică în Statele Unite şi amândoi profesăm cu mare pasiune! Nu capriciile sorții (acceptate de noi ridicând din umeri: „Nu știi cum e?”), nu convulsiile pieței muncii, nu crizele economice locale, naționale ori mondiale, nu ghinionul, nu angajatorii nemiloși, nu salarizările de rușine, nu eforturile supraomeneşti la care suntem uneori supuşi ne otrăvesc viaţa profesională şi ne împiedică să fim fericiţi – ci lipsa de pasiune faţă de profesie. Dacă îţi iubeşti meseria, dacă te implici sentimental în ea, dacă te bucuri (dar nu pentru public, ci pentru tine!) când îţi reuşeşte ceva, atunci toate cele de mai sus devin suportabile sau chiar neglijabile. Și dacă n-o iubești? Dacă ai ajuns fără voia ta într-o profesie care nu-ți stârnește pasiunea? Răspunsul vi se poate părea excesiv, dar e singurul viabil: O schimbi! Eu am făcut-o la 37 de ani, radical (de la IT la jurnalism), alții și mai târziu.

Pasiunea e necesară în orice altceva care nu e rutină zilnică minoră. Nu ai nevoie de pasiune – deși nu ți-ar strica! – ca să dai cu aspiratorul ori să înlocuiești un bec. Dar dacă întreții relații sociale fără pasiune, ai o problemă! Dacă-ți lipsește pasiunea când te joci cu copiii tăi sau când citești o carte, ai o problemă serioasă de tot!

Toleranţa. Nu știu cum poți fi fericit fără a fi tolerant. Desigur, există diverse niveluri de toleranță și e de discutat pe tema „Cu CE e bine și e normal să fii tolerant?” Cu siguranță foștii deținuți politici care n-au tras o palmă și n-au zis o vorbă grea torționarilor pe care i-au întâlnit în libertate erau/sunt oameni fericiți în cel mai spiritual sens al noțiunii; dar e la fel de limpede că nu poți pretinde oricui o atare a(l)titudine. Și nici nu poate fi o condiție sine qua non a fericirii. Însă o toleranță minimală, generală – da! Am să explic imediat ce înțeleg prin asta, dar nu înainte de a observa că oamenii „supărați pe lume”, ciufuții, cei cărora le ninge și le plouă, acriții, cusurgii, cârcotași n-au în veacul vecilor șansa de-a fi fericiți. Mai degrabă ar trece odgonul prin urechile acului…

Toleranța minimală înseamnă să nu rânjești de satisfacție când cineva comite o greșeală de exprimare, să nu tremuri de furie când un om nu e suficient de politicos, să nu te uiți lung pe stradă, dând din cap și eventual comentând acid, după cei care se îmbracă ori se poartă altfel decât socotești tu că e cuvenit, să nu folosești expresia „tineretul din ziua de azi”, respectiv „te caută moartea pe-acasă”, să fii extrem de prudent cu convingerile că scoțienii sunt zgârciți și ardelenii înceți la minte și cu orice altă generalizare, să țipi și să-njuri cât mai rar, ca pieton și ca șofer deopotrivă, să lași măcar o dată pe zi o mașină să treacă, deși nu are prioritate, să ierți ușor chiar când nu uiți. Dacă e sincer, simplul act de a ierta produce fericire la fel de sigur cum te răcorește bătaia vântului.

Credinţa în Dumnezeu. Nu mi-aș permite niciodată să afirm că un om care nu crede în Dumnezeu nu poate fi fericit, dar recunosc că mi-e greu să înţeleg cum. Considerând că după moartea ta fizică nu mai rămâne nimic, lipsit de sprijinul, la urma urmei psihologic, nu doar al lui Dumnezeu, ci şi al comunităţii credincioşilor, neavând la cine sau la ce să te rogi în momentele de cumpănă, neavând cui să-i mulţumeşti în cele de prea-plin sufletesc, convins că tot ceea ce există este exclusiv rodul întâmplării şi al unor legi reci, implicit lipsit de un sens, o motivaţie, trăind cu gândul că oamenii dragi pe care i-ai pierdut nu-i vei putea reîntâlni niciodată, niciunde, în niciun fel – trebuie să fie teribil de greu!

Jumătatea plină a paharului. Un banc sadic spune că pe Bulă l-a trezit într-o noapte nevastă-sa, în convulsii, cu sângele curgându-i din nas, gură și urechi, horcăind: „Mi-e rău…”, la care el s-a culcat la loc ridicând din umeri „Cui i-e bine?” Așa este, nimănui nu îi e bine. Nu cât ar dori. Nu cât consideră că merită (ehei…). Nu suficient. Ca să-ți fie satisfăcător de bine, ar trebui să arăți ca Robert Redford/Raquel Welch la 30 de ani, să nu îmbătrânești niciodată, să nu ai nicio aluniță sau pistrui, să trăiești într-un loc de vis (degeaba ești frumos la Cucuieții din Deal), să fii ultra celebru și ultra admirat (degeaba ești frumos și stai în Hawai dacă nu te știe nimeni), să nu te îmbolnăvești niciodată, să ai drept partener de viață pe Raquel Welch/Robert Redford la 30 de ani și să ai o avere infinită. Zic infinită, căci e limpede: nu există nicio sumă față de care un om normal să spună „Gata, îmi ajunge!”.

Nimănui nu-i e bine-bine, dar foarte rar îi este cuiva rău-rău. Una dintre cheile fericirii este să știi să inversezi cuvintele în jurul lui „dar”. În loc de „sunt inteligent, dar n-am mușchi”, să spui „n-am mușchi, dar sunt inteligent”. În loc de „am o meserie frumoasă, dar câștig puțin” – „câștig puțin, dar am o meserie frumoasă”. În loc de „mă iubește ea, dar nu e Angelina Jolie” – „nu e ea Angelina Jolie, dar mă iubește!” E fix atât de simplu.

*

*        *

Cred că acestea sunt componentele esenţiale ale fericirii, chiar dacă nu singurele. Puteți adăuga și altele.

Mai rămâne întrebarea: Bine-bine, dar dacă eu mă simt nefericit, chiar presupunând că aş crede în valoarea celor de mai sus, la ce-mi foloseşte? Nu le am, asta e! Ce, dragostea, credinţa în Dumnezeu sau optimismul se pot învăţa, educa, dezvolta?

Răspunsul este: DA! Totul se poate învăţa! Da, chiar şi sentimentele. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: pentru că orice trăire are o parte de pornire lăuntrică, spontană, non-raţională – dar şi una bazată pe informaţie, pe gândire şi pe experienţă. Putem înţelege asta foarte uşor luând un exemplu simplu: dragostea faţă de profesiune. Cum ai putea face o pasiune faţă de construcţii, de pildă, fără să ştii nimic despre ele? Sigur că există oameni care, din cine ştie ce raţiuni genetice, visează să construiască de la 3 ani, înainte de-a înţelege despre ce e vorba. Dar ei sunt excepţiile, nu regula. Poţi ajunge foarte bine la 20 de ani fără vreo atracţie faţă de actul de a construi, de a lăsa în urmă clădiri sau monumente care vor străbate erele – şi apoi, dând peste o istorie a construcţiilor sau un simplu .pps circulând pe net, să „cazi” în profesie, fascinat de ceea ce vezi acolo!

Sigur că dragostea faţă de o femeie sau un bărbat poate fi oarbă, cum spune o vorbă, dar e la fel de adevărat că poţi ajunge să iubeşti un om pe măsură ce-l cunoşti. E un cerc virtuos, de altfel, căci există psihologi şi filozofi care susţin, pe bună dreptate, că nici nu poţi să cunoşti cu adevărat un om decât dacă-l iubeşti. Iubirea şi cunoaşterea, aşadar, merg mână-n mână. Or, actul cunoaşterii este un act de învăţare.

Nu altfel stau lucrurile cu toate celelalte lucruri pomenite mai sus: bucuria, speranţa, toleranţa – toate se pot învăţa, consolida, antrena. Există chiar şi antrenori! Se numesc duhovnici, psihologi, profesori, părinți, prieteni…

Totul e să vrei.

Vreţi să fiţi fericiţi? Vreți cu adevărat? Atunci, puteți!

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Iubirile nesfârşite se aşază doar în vieţi limpezite

Clandestin

Plecări

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,170 views

Your tuppence

  1. Ana Domnica / 27 May 2016 15:04

    Ma bucur sa te “intalnesc” asa, virtual si fericit! Felicitari! Si eu ma pot declara fericita! Si e adevarat, am invatat sa fiu fericita: am invatat sa iubesc, am invatat sa cresc, sa ma bucur, sa fiu sociabila, am invatat sa-mi cresc iubirea si fericirea bucurandu-ma de lucrurile marunte!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. CarmenP / 1 May 2016 7:38

    Mi-a plăcut ce am citit, rar fericirea e văzută ca fiind o virtute. Cînd alegi să fii fericit ești mai puțin băgat în seamă de ceilalți, unii caută cu obstinație nefericirea pentru a atrage atenția celorlați chiar dacă prin milă, compătimire. Am o mențiune de făcut, credința în Dumnezeu e, din punctul meu de vedere, nu doar opțională, ba chiar cred că încurcă la fericirea aici, pe pămînt. Pentru că aduce frică, aduce amînare, ”nu sînt fericit aici, dar lasă că dincolo…” Eu sînt convinsă că nu e niciun ”dincolo”, sînt convinsă că cei care s-au dus, sînt duși, n-o să-i mai întîlnesc niciodată decît în visele sau gîndurile mele, și totuși sînt fericită pentru că i-am întîlnit aici.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Ramona / 29 April 2016 21:24

    Cel mai frumos și deopotrivă emoționant articol din ultima vreme.

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply
  4. Claudia / 29 April 2016 18:29

    Foarte frumoasa aducere aminte!Cred ca marea majoritate uitam ça de fapt chiar suntem fericiti si ne gindim ca sa fim doar la un moment dat cand vom avea una sau alta,cand vom fi facut una sau alta. .Si alergand dupa fericire trecem pe langa ea fara s-o vedem!

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro