Niciun a fost o dată, pentru că, e evident că a fost de multe ori.
Printre sunete agitate de pași de veverițe, printre gălăgii de susure de iarbă, silențioase lebede pe bălți, încerc să ascult, cu volumul dat la refuz, vibrații ale minții mele.
Mă aștept să simt și eu ceva, înecată în tumultul ăsta de „petrecute”. Parcă mi-aș dori să-mi mai aud depresiile urlându-mi în urechea internă: vinovății și învinuiri. S-au fleșcăit și astea! Nu le mai trebuie xanaxuri și -zepamuri, nici tequile și țuici. Şi-au câștigat „habarul”. Au pierdut lupta de a exista, măcar tangențial, cu mine. Și ne-am bătut în arme legale. N-am scos la bătaie psihologul și nici ele nu m-au putut convinge să scot lama.
Mi-au dat pilule de letargie, atâta cât am vrut eu să le înghit. Mi-au strigat în urechi despre călăi, iar eu, pe alocuri le-am crezut. Și nu că nu m-aș fi întrebat de mii de ori: „de ce eu?”
Mi-au arătat cu degetul trădări cu tot cu trădători, iubiri cu tot cu neiubitori.
Mi-au dat trecutul pe tavă, să-l iau la puricat și să-mi plesnesc sufletul în mii de cioburi, arătând cu degetul spre cei nesincronizați cu mine.
Și i-am văzut. Și i-am urât. Și le-am adus injurii și acuze, așa cum meritau.
‘Tu-le mama lor de nenorociți!! Ce-au avut cu mine, mi-am zis?! Cum le-am dat eu corasonul cadou și câte și mai câte am facut și am dres și-am… câte am!!!
Și-am învârtit dușmanii pe toate fețele lor, până i-am despuiat de tot. Și-am obosit să-i scorojesc. Și-am luat-o de la cap, găsind că-i omenească purtarea lor. Că și eu am făcut una-alta din astea în viață. Da’ nu mă duru pe mine, făptuitorul. Și uneori am dorit iertare și am găsit scuze și explicații. Alteori am găsit de bună-cuviință să zic: că-s om și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Așă că, în toiul războiului, m-am așezat abandonândă, pe ochi de iarbă, și-am încercat negociere cu Ea. Am încercat să-i zic cu frumosu’, am încercat, că mi se pare plictisitor de-acuma să mă simt mică, că pilulele Ei m-au amorțit și m-au făcut să plâng mai mult. Că, ce-nseamnă asta să pierd atâta timp, gândindu-mă la niște oameni (pân’ la urmă!), când: ia te uită câte veverițe, și lebede, și iarbă, și câtă fericire e din soare?! Şi câţi alţi oameni stau prin preajmă, să iubească, să trădeze, să-nţeleagă, să oropsească, să vindece şi să lovească.
E și copilul meu lângă mine, pe iarbă. Lui nu-i trebuie prea mult pentru a mitralia cu zâmbete. Îşi ia fericirea de peste tot, cu lăcomie inconştientă, a omului ce este, de-şi face, parcă, provizii pentru viitor.
Astăzi, te iau cu mine, draga mea depresie, să-ți arăt c-am înțeles că nu-mi ești prietenă. C-am înţeles că nu-mi eşti dușman. C-am înţeles că-s om cu liber arbitru.
Divorțul e-un act administrativ (apărut prin Babilon î.e.n), pentru a oferi doritorilor libertatea ce (evident) le era îngrădită (că altfel n-o doreau).
Moartea e fireasca încheiere a vieții, nu-i răzbunarea cerului asupra ta.
Trădarea e ultima declarație sinceră a unui prieten. Se retrage din povestea ta, că nu-i mai place.
Orice durere este previzibilă de când te naşti. Nu-ţi trebuie manual de supraviețuire, ca-n jungla cu pericole necunoscute. Îți trebuie ochi mari deschiși și consimţământ, că-i o durere omenească, nu altceva. Depresia e-n plus. Ea intră și-ți șoptește până-ți sparge timpanele că ești singur, gol și nimic. Că esti unic cu ale tale și ale lor și o să crăpi așa. Așa și?! Se termină lumea odată cu tine?
Printre sunetele melodioase de pași de veverițe, printre gălăgii de susure de iarbă, sfârâituri de raze de soare și liniști de lebede pe bălți, singurătatea, trădarea, despărțirile și ea, depresia, devin atât de mici și de banal-umane.
Înnebunesc de-atâta frumusețe de viață, și nu că iert ca o tâmpă vinovații și învinuiții, și nu că mă rotunjesc într-o închipuită aroganță de a mă fi vindecat de una singură de dureri colosale de suflet (cu diagnostic), ci iubesc cu iubire reală, umană și posibilă, fiecare clipă ce-a fost cu toate de le-a avut ea. Nu cercetez că nu am ce. Nu caut să-nțeleg înțelesuri lăsate pe pământ odată cu Viaţa. Mă liniștesc cu mine, într-o fericire conștiincioasă și meritată. Până n-o mai fi. Căci, da, toate tarele omenești stau după colț, așteptându-şi nişa potrivită să intre.
Dar, până atunci: fii blând cu tine și lasă-te trăit, trăind!
Guest post by Alina Covaci Coroeriu
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
