Afişul

Catchy

22 March 2016

Se despărţiseră în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. O poveste intensă, pasională, dar care se sfâşise cât se poate de prost. Fără cale de întoarcere. A plâns în pumni ani de zile după. Îi plăcea să creadă că şi el… deşi nu avea de unde să ştie. Nu îi mai lega nimic, în afara amintirilor care, culmea, pe măsură ce trecea timpul, în loc să se şteargă, mai clar se conturau, mai multe detalii se individualizau din masa amorfă a trecutului şi îşi ascuţeau aripile astfel încât, atunci când le regăsea, îi zgâriau inima până la sânge.

Se măritase, divorţase, nu avusese copii. Acum era singură. Din nou, singură. Starea ei firească. Aşa petrecuse cei mai mulţi ani. Aşa că se obişnuise. Şi nu mai căuta nimic. Îi ajungea răscolirea aceea dureroasă şi dulce, în acelaşi timp, pe care retrăirea poveştii lor i-o provoca. Renunţase să se mai împotrivească, să se mai mintă, să se mai ascundă de ea însăşi. Ăsta era adevărul: trăise o mare pasiune care se sfârşise demult şi de care, cu adevărat, nu se putuse rupe niciodată. Se întorcea mereu, inevitabil, acolo. Însă era conştientă că, în realitate, nu-şi dorea şi nu se mai putea (nici presupunând prin absurd că el ar fi implorat-o în genunchi) să reia relaţia. Un fel de „n-ar mai fi”, vorba unei prietene. „Asta sunt, aşa o să mor, deja sunt bătrână pentru un alt destin”, spunea ea mai în glumă, mai în serios.

dream1

Şi, pe nepusă masă, într-o zi de primăvară timpurie… s-a întâmplat. Căuta într-un cartier prin care nu avea niciodată treabă un mic magazin de produse hand made. Rătăcea de ceva timp, dar cum altă treabă nu avea în ziua respectivă, continua să întrebe şi să străbată aceleaşi străzi o dată şi încă o dată. La un moment dat, în loc să facă dreapta, cum mai făcuse de vreo două ori până atunci, o luă brusc la stânga şi, după colţul blocului, dădu nas în nas cu… el. Rămase pironită locului, cu ochii larg deschişi şi cu răsuflarea curmată.

În faţa ei, din vitrina unui magazin, dintr-un poster uriaş, îi zâmbea privind ştrengăreşte… el. Tânăr, poate nici douăzeci de ani. Primul gând – s-a făcut manechin, Doamne, ce surprize îţi rezervă viaţa!!! S-a apropiat de vitrină cu paşi mici, hipnotizată, cu inima săltând ca nebuna. De la un metru distanţă, el era enorm. Şi apoi i-a privit ochii, şi buzele, şi tâmplele, şi obrajii. Tânărul din imagine semăna mult cu el, cel din tinereţea ei, însă… nu era el. Pur şi simplu, era o coincidenţă. Atât! Uitase şi de ce venise acolo şi nimic nu-i mai trebuia. A intrat în prima cafenea, şi-a comandat cea mai tare cafea şi a rămas privind în gol pentru câteva ore. Totul i se dădea peste cap în minte, retrăia cu repezitorul întreaga poveste de parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar sentimentele, încă proaspete şi rebele, îi hăcuiau bietul suflet. A plecat de-acolo mai bâtrănâ cu zeci de ani.

Peste noapte, a avut un vis fantastic: ei doi împreună. S-a trezit buimacă. A doua zi şi-a făcut iar drum pe acolo. S-a oprit pe trotuarul de vis-a-vis şi l-a privit lung, intens, până când durerea i-a ajuns la os. Ar fi urlat dacă ar mai fi ţinut-o inima şi bojocii. Din când în când, câte un trecător îi arunca o privire curioasă. Spectacolul nu era tocmai obişnuit: o femeie de vârstă mijlocie, cu trăsături care cândva fuseseră frumoase, dar acum obosite şi urâţite înainte de vreme, îmbrăcată sucit, neglijent, oprită în mijlocul drumului, cu privirea fixă undeva, nicăieri… Când a obosit, s-a aşezat pe o bancă, ceva mai departe, şi aşa a prins-o seara.

A doua zi s-a dus iar. Era ca un drog. După o săptămână, devenise de nerecunoscut. Prietenii se alarmaseră şi numai că nu chemaseră salvarea… Nu spusese nimănui ce i se întâmplă şi chiar încercă, cu ultimele puteri, să renunţe. Să nu se mai ducă. O singură zi rezistă. O zi de coşmar. O zi nesfârşită…. Îşî dădea seama că picase în propria capcană din care era prea slăbită ca să mai iasă. Şi atunci, ca un om care nu mai are nimic de pierdut, a doua zi dimineaţă s-a dus direct în magazin, a intrat (pentru prima dată), s-a uitat cu atenţie să vadă dacă în afară de afişul exterior mai era vreunul interior – şi nu, nu mai era – şi hotarâtă a oferit 100 lei pentru afişul din vitrină. „Din motive personale foarte puternice, trebuie să-l am”. Vânzătoarea a privit-o siderată – mai avusese de a face cu persoane ţicnite, dar niciodată nu i se întâmplase aşa ceva şi, desigur, o refuzase. Ea insistă, ceru să vorbească cu un responsabil, cu patronul, cu Dumnezeu, numai să-i vândă posterul. Vânzătoarea se conformă umflată de râs de pe acum şi-şi chemă managerul. Un bărbat sobru, destul de apropiat de vârsta ei. Pe loc, inventă o poveste lacrimogenă, cum că tânărul de pe afiş seamăna cu fiul ei mort la 20 de ani şi că inima ei de mamă trebuie să îl vadă în fiecare zi. Ştie că se minte, dar minciuna asta îi îndulceşte suferinţa. Şi că plăteşte 100 de lei. Impresionat, managerul se oferi să i-l dea gratis. Vânzătoarea schimbase râsul cu plânsul de-acum şi-şi aminti că, într-adevăr, o zărise de câteva ori pe ciudata femeie cum se uita fix către magazin, dar nici prin gând nu-i trecuse aşa ceva.

Probabil că nu degeaba se spune că dorinţele, adevăratele dorinţe, se împlinesc. Ea şi-l dorea fără să vrea sa-l aibă şi uite cum divinitatea, coincidenţa sau norocul îi îndeplinise dorinţa. Îşi lipi posterul în sufragerie şi asta îi aduse o linişte inexplicabilă. Începu să-i vorbească, mai ales să depene amintiri frumoase cu ei doi, cu glas tare.

Îşi reveni, îşi regăsi pulsul şi ritmul. Însă, de atunci, fără vreo explicaţie, nu mai dădu nimănui voie să-i intre în casă.

Guest post by Amalia S.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Clandestin

Plecări

Mi-e tare dor de tine, să știi…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,070 views

Your tuppence

  1. mara / 13 April 2016 14:37

    Minunat articolul, me identific cumva cu personajul, diferenta este ca eu mi-am refacut viata, dar…”el” inca este acolo…

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro