(Melodramă socio-istorică)
Pentru a putea înțelege cât mai bine termenul de „sufragetă”, s-a dovedit utilă și o melodramă istorică. Pelicula realizată de Sarah Gavron cuprinde o selecție a unora dintre cele mai convingătoare actrițe (Helena Bonham Carter, Meryl Streep, Carey Mulligan, Romola Garai, Ben Whishaw) pe care le-a reunit într-un proiect curajos. „Sufrageta” denumește militantele unei organizații create în 1903, sub tutela lui Emmeline Pankhurst (Meryl Streep), în scopul obținerii dreptului la vot. Sloganul lor era:„Deeds not words!/Fapte, nu vorbe!” Așadar, femei de condiție socială diferită se organizează și încearcă să obțină, de la guvernanți, unele drepturi politice. După aproape zece ani de luptă pașnică, activistele schimbă tactica: incendiază unele cutii poștale publice, deteriorează liniile de telegraf, recurg la greva foamei – totul pentru a atrage atenția asupra necesității de a li se acorda dreptul la vot. Cel mai adesea, termenul de „sufragetă” a fost trecut în derizoriu, iar cinema-ul nu i-a acordat decât glumițe, dacă ne gândim la Mary Poppins.
Filmul Suffragette aduce în prim-plan povestea acestor militante, prin prisma unei muncitoare, Maud, căsătorită și mamă a unui băiețel. Această eroină din clasa muncitoare s-a izbit de greutățile vieții încă din primii ani de muncă în fabrica-țesătorie, de aceea pare dispusă să se angajeze în lupta crâncenă pentru obținerea drepturilor. Metamorfozarea acestei femei – inițal placide-, este una de durată pentru că riscurile erau imense: locul de muncă, căminul, fiul și chiar viața. În pofida vicisitudinilor, transformarea se va produce. Maud începe prin a refuza să mai asiste în mod pasiv la brutalitățile și injustiile din spălătoria în care-și petrecea mai toată ziua (pentru un salariu sub nivelul bărbaților care prestau același tip de muncă, într-un mediu toxic, ce le provoca lucrătoarelor ulcer, dureri de cap și boli respiratorii), apoi, tăcerea ei o va îndrepta spre acțiune (în clandestinitate), iar – în final – spre radicalism.
Cinema-ul britanic îndrăgește să etaleze portrete feminine, dacă ne gândim numai la producții precum Tyrannosaur, unde soția este brutalizată, violată, depresivă și împinsă către crimă. Apoi, să revedem producțiile (We want sex, equality) despre anii ’60, în care femeia britanică revendica drepturi salariale echitabile. Realizatoarea Sarah Gavron exploatează acest filon suculent, melodramtic și oferă un tablou în tușe dense. Lupta combatantelor, exaltate de pasiune și revoltă, devine una fără precedent. Din răsputeri, aceste femei greu încercate vor să înlăture jugul patriarhatului care le ținea departe de ceea ce astăzi numim „lume evoluată”. În imaginile redate de Suffragette, Londra anului 1912 pare să se apropie de realismul operelor lui Ken Loach. În acest context dificil, femeia este abuzată, exploatată, neîngrijită din punct de vedere medical, purtând stigmatul violențelor sexuale și, mai ales, o speranță de viață redusă. Câștigul ar fi fost dreptul la vot, care le putea asigura participarea la viața politică (în vederea ameliorării condițiilor de viață).
Fără artificii, grație unei regii sobre, precum și a unui montaj bine articulat, dar, mai ales, beneficiind de o interpretare artistică de excepție, Suffragette devine – în egală măsură – un portret intimist, dar și o frescă socială. Pelicula, cu un profund mesaj umanist, ajunge rapid la inima spectatoarelor, iar Carey Mulligam – toată o risipă de energie și emoție – subjugă orice privitor. Suffragette restituie publicului contextul, plin de tensiuni, de la începutul secolului al XX-lea. Povestea lui Maud, bulversantă în toată evoluția ei, încearcă să obține înțelegerea și adeziunea celor care încă mai privesc cu condescendență acest tip de pledoarie.
Scenariul semnat de Abi Morgan îmbină, cu măiestrie, ficțiunea cu faptele istorice, ilustrând, prin personaje fictive, realitățile unei epoci dure. Figuri remarcabile datorită militantismului în exces, sufragetele erau considerate de putere și de autorități drept anarhiste. În epocă, gruparea era descrisă precum o alianță dintre muncitoare și partizane desprinse din burghezie, precum carismatica (sofistă) Emmeline Pankhurst. Interpretată de uimitoarea Meryl Streep, cu apariții la balcon, à la Evita, imaginea acestei eroine coagulează ideile luptei acelor femei care deveniseră un fel da paria într-o societate falocratică ce se bucura și de complicitatea majorității feminine/pasive. Relatarea luptei este una romanescă, într-o transcriere destul de fidelă a climatului social londonez, cu o muzică ilustrativă (Français Alexandre Desplat) și costume după canonul vremii.
Chipurile bine ascunse după machiajul care subliniază oboseala timpurie a tinerelor muncitoare și ilustrația muzicală exaltă sentimentele privitorului și reliefează drama eroinelor de pe ecran. Lupta dintre sexe – pentru egalitate – a devenit mobilul acestei pelicule realizate aproape în exclusivitate de femei. Într-o perioadă în care feminismul este perceput – îndeobște – în mod negativ, Suffragette este un demers cvasi-scolastic, dar plin farmec, recomadabil și pentru virtuțile documentare, dar, mai ales, pentru sensibilizare. Printre vaporii Londrei post-victoriene, aburii începuturilor industrializării au adus și multe lacrimi eroinelor care-au luptat pentru drepturile sociale și politice de care ne bucurăm azi.
Regizor: Sarah Gavron
Scenarist: Abi Morgan
Operator: Eduard Grau
Muzica: Alexandre Desplat
Producător: Alison Owen
Monteur: Barney Pilling
Distribuţia:
Carey Mulligan (Maud)
Helena Bonham Carter (Edith New)
Meryl Streep (Emmeline Pankhurst)
Brendan Gleeson (Steed)
Anne-Marie Duff (Violet Cambridge)
Romola Garai (Alice)
Ben Whishaw (Sonny)
Citiţi şi
Gilles Lipovetsky – A treia femeie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
