– Ce vrei să te faci când vei fi mare?
– Artist! răspundea, invariabil și foarte sigur pe el băiețelul de nici șase ani, spre bucuria părinților, care abia așteptau să se laude în fața musafirilor cu așa un fiu talentat.
Nu luau în serios viitorul de artist al băiețelului lor, și totuși îl sorbeau din ochi când acesta, la cerere, începea să recite din Luceafărul lui Eminescu. Ba chiar îi improvizaseră o mică scenă în sufragerie, pe care Mihăiță urca mândru și își aștepta, în urma prestației, binemeritatele aplauze.
Când a mers la școală, știa deja să citească și să socotească. Se cam plictisea, așteptându-și colegii să învețe să facă bastonașe…
Luase prima notă din clasă, un zece rotund, trecut în carnetul de elev de către învățător. Dascălul îl îndemnase să le arate și colegilor carnetul cu această „recompensă”, pe care o puteau primi și ei, dacă se dovedeau a fi elevi silitori.
Părinții îl înscriseseră chiar la o școală de arte, unde băiatul învăța vioara. Și la acest instrument se dovedise talentat.
Din dorința de a-i oferi copilului un viitor strălucit, maică-sa se străduise să „acopere” toate domeniile pe care ar putea să le urmeze mai departe Mihăiță. Iar acesta mai avea încă mult timp la dispoziție până să decidă, cu adevărat ce avea să facă în viață. Era doar începutul anilor ’90, tot ce fusese rău trecuse, gândea ea, iar fiul ei merita toată libertatea de a alege.
*
– Bună, ce faci diseară? mă întreabă prietena mea, tocmai sosită din Italia, pentru câteva zile…
– Vrei să mergem la teatru? Am o invitație, de la un coleg, actor din generația tânără… foarte talentat. Și apoi, m-aș bucura să mai rămânem, după spectacol, la un pahar de vin, să mai povestim…
Vocea ei era exuberantă, ca de obicei. Obișnuim să ne vedem, cel puțin o dată pe an, atunci când vine în țară. Și mereu e ca și cum nu ne-am fi văzut de ieri.
Până să o întâlnesc, la Roma, o văzusem de câteva ori la televizor. Cunoscând-o, însă, am descoperit, dincolo de chipul ei frumos, cu buze pline și ochi codați, încadrat de un păr blond și bogat, care îi dădea o alură de actriță de pe vremuri (așa cum erau ele înfățișate în colecția de vederi a verișoarei mele, de pe când aceasta era adolescentă) o tânără cu o personalitate puternică, cu o energie debordantă, cu o creativitate specifică meseriei ei, pe care o practică cu pasiune.
Ne-am găsit studente masterande în același timp, în frumoasa cetate eternă. Eu la științe politice, iar ea, cum altfel?- la artă cinematografică. Și am rămas prietene de atunci. Iar în seara în care mă sunase, nu aveam niciun motiv să nu accept invitația la teatru. Mai ales că, din păcate, ajung acolo destul de rar… varianta de divertisment cea mai comodă rămânându-mi cinematograful.
– Ce se joacă? Am întrebat, deși mă gândeam deja cu ce să mă îmbrac.
– Frații Karamazov!
*
– Cum ți s-a părut? Și ce zici de interpretarea prietenului meu? mă întreabă ea, curioasă, în timp ce îmi întinde un pahar de roze, să ciocnim.
După ce piesa se terminase, hotărâserăm să rămânem la bistro-ul ce se găsea chiar la stradă, nu departe de Teatrul Elisabeta. Îmi plăcuse mult și chiar îmi propusesem să merg mai des la teatru, de acum.
– Hei, Mihai! îl strigă ea pe tânărul ce se afla de partea cealaltă a trotuarului.
– Nu rămâi cu noi la un pahar de vin?
Îl recunoscusem cu greu pe… unul dintre frații Karamazov, care, iată, odată coborât de pe scenă se transformase într-un băiat sfios, îmbrăcat sport și care purta un rucsac în spate.
Ni s-a alăturat, iar noi am avut ocazia să-i mulțumim pentru invitația oferită și pentru o seară specială.
Era bucuros că îi apreciem munca. Vorbea cu însuflețire, deja, despre o nouă reprezentație.
– Ia spune-mi, cum îți mai merge în România, ca actor? Eu am plecat deja de mulți ani și timpurile s-au mai schimbat de când jucam și eu pe aici… Mă bate gândul să revin, măcar din când în când… mi-e dor de țară…, mărturisește ea, cu nostalgie.
Chipul lui plăcut, atât de expansiv câteva minute mai devreme, se alungește, iar vocea îi devine cât se poate de gravă:
– Greu. Tare greu… Deși iubesc ceea ce fac, știi bine că nu s-ar putea altfel… va trebui să renunț… Meseria asta îți permiți să o practici, poate dacă ai o altă susținere financiară… Sau ești vreun moștenitor… Zâmbește amar… Iar mie îmi va fi imposibil…
Prietena mea se întristează. Dar, parcă văd în ochii ei codați că nu se miră prea tare…
– Păcat… tare păcat… Și ce ai să faci?
– Păi… mă gândeam să intru într-o instituție de stat… să lucrez în administrație… poate funcționar public… voi da examen în curând. Avea dreptate mama când a insistat să mai fac o facultate, care să-mi ofere o meserie stabilă… Din pasiune… nu prea poți trăi… văd și eu bine asta acum…
Eu îl privesc consternată. În administrație?! Sufletul acesta liber, de artist?! Încă îmi răsunau în minte ropotele de aplauze pe care le stârnise în urmă cu mai puțin de o oră…
Cu greu, încerc să mi-l închipui funcționar. Mergând în fiecare zi pe holurile gri ale vreunei instituții de stat… cărând la subsuoară un vraf de documente proaspăt ștampilate… Sau potrivindu-și, cuminte, ochelarii (de care sigur va avea nevoie!), ca să se apuce să lucreze la un tabel în excel…
Chiar vizavi de noi se oprește un autobuz, care mă trezește din visarea mea sumbră, cu holuri întunecoase și birouri prăfuite… Mihai îl privește lung, cum pleacă din stație:
– Ăsta era ultimul autobuz… spune el stânjenit…
Iar noi înțelegem că intenționase să plece cu el, dacă nu ne întâlnea.
– Dar o să mergem împreună cu un taxi, locuiești chiar în drumul meu, dacă îmi amintesc bine – îl liniștește prietena mea, care, folosindu-se de talentul actoricesc, se preface că nu remarcă privirea lui încurcată.
Eu mă simt tare prost că nu plătisem bilet la piesa de teatru…
*
La Mihai și la seara aceea frumoasă, în care își jucase rolul din Dostoievski magistral, m-am gândit zilele acestea. Mă întorceam acasă pe jos, profitând de ultimele zile frumoase de vară târzie, când am văzut, pe zidul unei case, deasupra unei ferestre, o colivie cu un papagal.
Colivia era prinsă într-un cui, iar printre gratiile subțiri, papagalul cu pene frumos colorate putea privi nemărginirea cerului…
Ce mod ciudat de a ține captivă o biată pasăre… Cum s-o fi simțind? Dar Mihai?! O fi reușit să devină funcționar?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
12 mai 2025, la ora 19:55, Lună Plină în Scorpion (horoscop)
Duminica Cocalarului. Ce mai e de făcut?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
