Bărbatul despre care merită să scriu

Catchy

7 January 2016

Îmi trimitea poezii. A fost lângă mine când plângeam după alte iubiri. Cred că mă iubea şi atunci. În felul lui. Inexplicabil. Îmi aducea flori, magneți cu Elvis Presley şi fura scrumiere pentru mine. La ultimul buchet de trandafiri, mi-a explicat sensibil „Ăla roşu e pentru mă-ta”. Recunosc, fraza asta m-a cucerit. Pentru că trandafirul roşu chiar era pentru mama. Şi a venit la 12 noaptea la mine acasă să-mi facă o surpriză. Şi pentru că, după un an şi jumătate, m-am apropiat de el şi abia atunci a avut curaj să îmi spună că e îndrăgostit. Pentru că, la prima reuşită personală de după 5 ani, a avut emoții lângă mine şi nu s-a îndoit nicio secundă. Şi pentru că reuşita mea a devenit succesul amândurora pentru care am sărbătorit cu tort şi şampanie la miezul nopții, pe bordura din fața casei. Şi pentru că atunci când mă întreabă dacă sunt proastă sau nu înţeleg, râdem ca proştii amândoi.

Nu doar că merită să scrii, merită să îl iubeşti. Îl iubesc. În felul meu. Nu-s fluturi. Dar aş petrece fiecare minut lângă el. Nu e tiparul frumos. Are o freză ciudată, e slab şi are ochelari. Are şi un câine. Tot ce e mai urât la un bărbat. Ah, şi ne certam încontinuu. Pe orice subiect. Ultima dată n-am alergat bine. Nu ştiam să țin mâinile corect la alergare. Râd de fiecare dată când mă gândesc. Dar e cel mai frumos, aşa cum e. Şi de câine nu mai zic.

de mana

Şi, da, e cel mai bun bărbat din lume. Şi, da, dacă aş fi pe moarte, de la el mi-aş lua rămas bun. L-aş ruga să mă incinereze şi să ducă o bucată din mine lângă Elvis şi restul să mă păstreze pentru el. Sunt sigură că ar face-o. Da, ăsta este bărbatul despre care merită să scriu. Că mi-a făcut viața frumoasă chiar şi când plângeam. Şi pentru că a avut mai multă încredere decât mine în puterea mea.

Cel mai tare mă doare că nu este o dragoste nebună. Şi că nu ne-am înţeles. Şi că nu ne-am zis tot. Am rămas cu amintirile frumoase. Poveştile urâte rămân la urmă.

O cititoare



Citiţi şi

Oare are amicul dreptate?

Nu se moare din dor

Trandafirul

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,291 views

Your tuppence

  1. lotusull / 8 January 2016 18:08

    Aha. Mulțumesc pentru răspuns. Am văzut că ați făcut distincție între cearta onestă și cearta din acest context. În principiu cred c-as fi și de acord cu argumentația dvs. Cu mențiunea că e posibil ca pe ici pe colo să se strecoare mici inadvertențe rezultate din interpretarea subiectivă a unei relatări 🙂 Eu recunosc, mi se întâmplă uneori, să observ un comportament și să ma joc, analizându-l, așa de plăcerea jocului, apoi să constat că m-am înșelat, necunoscând prea multe despre realitatea interioară a acelei persoane. Practic comit o eroare de atribuire.
    A. nu, legam penibilul de umor, ci era doar referitor la propoziția de dinainte. Cea în care, scriind despre alții ( așa cum am făcut-o eu, și dvs ) scriem și despre noi 🙂
    Mă uit la multe când mă uit la o poză. Și când dau peste câte un Duchenne, mi se întinde un zâmbet pe față, cam așa 🙂

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
    • Radu / 9 January 2016 15:39

      Evident ca scriem “si (despre) noi”, ca atribuim, ca proiectam, ca scoatem din experienta noastra de viata, ca generalizam si incadram in tipare, mereu in insuficienta de informatii, pentru ca suntem oameni limitati in spatiu si timp.

      Nu despre genul asta de “ai scris despre tine” ii ziceam autoarei, eu zic ca era evident din context — ci despre faptul ca nu a descris un barbat ca o fiinta separata de ea, cu calitati proprii si independente de ea.
      Nu a gasit un zambet, o privire, o alunita care sa-i placa in mod obiectiv la barbatul asta atat de “bun”?
      Nu o fi trecut omul asta strada o batranica sclerozata niciodata?
      Cum te-ai putea indragosti de o poseta, o haina sau un ceas?
      Cum sa te gadili singur?

      Nu, simtul umorului/rasul nu ne salveaza de la penibil.
      Rasul parintelui/al celor din jur e cel care ne invata in prima instanta penibilul.
      Daca radem de noi insine atunci cand ne simtim penibil suntem complicii celor care ne-au invatat penibilul.
      Daca ne folosim de umor pentru a evita sa ne simtim penibil/rusinati/naspa suntem lipsiti de autenticitate, in continuare marionetele celor care ne-au dresat in anumite jocuri.

      Thumb up 1 Thumb down 0
      Reply
      • lotusull / 9 January 2016 21:18

        Ca un mic exercițiu de imaginație, dacă ați fi bărbatul din povestea doamnei și dacă ați fi iubit așa, cum ați proceda? Ați fi intuit că ea gândește așa cum gândește? Ati fi provocat o discuție? Sau?
        Am înțeles legătura făcută între dresaj/ presiune socială, ridicol și umor.
        Nu credeți că uneori ne luăm prea tare în serios? Doar întreb 🙂

        Thumb up 1 Thumb down 0
        Reply
        • Radu / 10 January 2016 12:41

          Ar fi mai degraba un exercitiu in inutilitate. Cine si in ce moment al vietii e sau nu sedus de rolul de salvator, triunghiuri amoroase, prinsul cutitelor in miscare, “complimente” contondente?
          Povestea unei astfel de relatie se incheie atunci cand cineva isi asuma vulnerabilitatea si propriile nevoi; 1.000.000 de discutii si intuitii nu sunt suficiente daca nu-ti dai voie cu adevarat sa fii vulnerabil si nu-ti asumi nevoile umane.
          O persoana manata de fantezii grandioase – “o sa fiu speciala macar dupa moarte, incinerandu-ma(intr-o tara in care 99.99% din oameni nu se incinereaza) si asociindu-ma cu Elvis” sau si mai rau – “o sa fiu special asociindu-ma cu cineva care vrea sa fie special asociindu-se cu Elvis” – in mod cert nu-si permite prea usor sa fie vulnerabila.

          Nu cred ca “uneori” ci in general suntem fie mai seriosi fie mai putin seriosi.
          In cazul de fata nu vad nimic amuzant, sa iau lucrurile in bascalie ar insemna sa fiu complice fortelor si jocurilor tragice din poveste.

          Thumb up 0 Thumb down 1
          Reply
          • lotusull / 10 January 2016 21:12

            Credeți că despre asta este vorba? Despre faptul că ea nu-și permite să fie vulnerabilă? Mă refer la vulnerabilitate în relația despre care povestește și în care ea iubește în felul ei și la cea în raport cu moartea. Credeți că dorința de a fi incinerat are legătură cu aceași asumare a vulnerabilității?
            Nu era vorba de a lua lucrurile în bășcălie. Ci de o anumită relaxare/ detașare. Vedeți, eu sunt uneori groaznic de serioasă: alteori, nu – lucrez cu copii și-mi permit ( asta apropo de ceea ce ne permitem ) să mă joc, să mă mir, să fiu curioasă, să ..
            Foarte în general – nu vreau să speculez public( mă abțin cu greu 😛 ) asupra altora, astfel de povești se încheie sau continuă – fie ptr că cei doi își dau seama că sunt compatibili sau nu, fie ptr că una din părți, din motive de ea știute, consideră că beneficiile relației sunt mai mari decât minusurile ( sună ca un calcul economic, știu )
            “Cine si in ce moment al vietii e sau nu sedus de rolul de salvator, triunghiuri amoroase, prinsul cutitelor in miscare, “complimente” contondente?” – aici n-am să comentez nimic, dar am să vă spun doar că am înțeles.
            Vă mulțumesc că ați avut răbdarea de a-mi răspunde întrebărilor.

            Thumb up 1 Thumb down 0
          • Radu / 10 January 2016 22:48

            Cu mare placere lotusulle(si scuze autoarei articolului pentru offtopic).
            As avea si eu intrebare- munca cu copiii e doar un hobby sau ocupatie principala?

            Thumb up 1 Thumb down 0
          • lotusull / 11 January 2016 8:44

            Și, și 🙂 Știind că aveți spirit de observație – să zicem peste limită, capacitate de asociere și susținere a unei idei prin argumente logice, deci știind toate astea, vă spun o mică poveste. Demult de tot, am ajuns într-un orfelinat. Eram aproape copil, doar puțin mai mare. S-a întâmplat ceva atunci, am văzut și simțit anumite lucruri. Și am luat o decizie pe care n-o regret. Practic are legătură cu sensul vieții mele ( știu, asta e foarte subiectiv)
            Aș fi fost curioasă ce credeți despre moarte, vulnerabilitate și incinerare.
            Îmi cer și eu scuze autoarei, uneori mai bat câmpii, printre floricele și spice de grâu 🙂

            Thumb up 1 Thumb down 0
          • Radu / 11 January 2016 15:27

            Faptul ca cineva vrea sa fie incinerat, inmormantat in coparseu din scanduri ude/lasat prada vulturilor, nu spune nimic fara contextul cultural.
            Un epitaf plin de autoironie nu inseamna mare lucru daca-l gasesti la Sapanta.
            Un monument care face nota discordanta intr-un cimitir poate sa spuna insa ceva — “am fost mai cu mot in frunte in viata, nu ma las mai prejos nici dupa moarte” sau “nu m-ati cunoscut cu adevarat niciodata”.
            Exista evident si alte explicatii complementare/poate mai valabile decat cea emisa de mine — asa cum eu as vrea sa fiu inmormantat in cimitirul din satul de munte al bunicilor, autoarea vrea sa-i fie dusa cenusa langa Elvis; eu n-o sa pot auzi vantul printre brazi, autoarea n-o sa poata auzi muzica lui Elvis — nu e obiectiv una mai buna decat alta, una rea si alta buna, ca si fapt in sine e irelevant.
            Muzica lui Elvis poate ca e la fel de nemuritoare ca plaiul mioritic, focul sau cerul in care se invart vulturii.

            E cineva care poate sa spuna insa cu sinceritate ca nici macar nu s-a gandit ce vor zice altii despre propria moartea?
            Eu asa vad fantezia asta(cam ce sanse sa se intample in realitate ii dai?), ca pe un “or sa vada ei atunci si or sa-si dea seama cat de putin m-au apreciat”.
            Singurii care vor primi cenusa ei sunt Elvis si fanul nenumit nr.1.

            Nu e despre incinerare si moarte ci doar despre vulnerabilitate nerecunoscuta, despre nevoi nearticulate si nespuse.

            Thumb up 1 Thumb down 0
          • lotusull / 11 January 2016 21:27

            Dar moartea, la modul cel mai onest, vă sperie?
            Și eu îmi doresc să fiu incinerată. Iar cenușa mea aruncată într-un lac cu lotuși/ o băltoacă/ orice fel de apă. Aș mai dori ca totul să fie foarte discret. Mă sperie necunoscutul de după, eventuala suferință ce precede moartea și faptul că am să pierd atâtea din câte se vor mai întâmpla în lumea asta ( cronic, sunt o curioasă)
            ” Dacă aș fi pe moarte, de la el mi-aș lua rămas bun”. Nu credeți că asta, la modul general, e o dovadă de dragoste? În astfel de momente presupun că nu mai ai dispoziție să fi politicos, să construiești scene seductive, să-și gonflezi eul si implicit narcisismul. Nu. În astfel de momente, vrei alături pe cel/ cea/ cei ce te-au iubit. Și pe care, si tu i-ai iubit, la rându-ți. E o chestiune de incredere. Alături de cine și cui mă pot eu arăta așa cum sunt, aproape de moarte?
            Despre fluturi sau nu într-o relație, știți, sunt iubiri și iubiri. Unele grave, altele jucăușe,unele asumate sau dimpotrivă nu, altele cu fluturi, ba chiar și cu molii am întâlnit:) Secretul e ca cei doi implicați să se ” asorteze” și la acest nivel.

            Thumb up 0 Thumb down 0
          • Radu / 12 January 2016 10:05

            Frica constienta de moarte e una din angoasele omului.
            Unii oameni o simt mai des, altii in mod natural mai putin.
            Cei care o simt mai des au diverse “remedii”: dragoste, copii, piramide, fapte eroice sau constructii mentale – de la ” moartea nu inseamna nimic pentru noi, caci atunci cand suntem noi, ea nu este, iar cand survine, noi nu mai suntem” la varianta moderna “nu m-a deranjat ca n-am existat inainte sa ma nasc, n-o sa ma deranjeze nici dupa moarte”, la ideea religioasa sau filosofica ca omul are un suflet imaterial care supravietuieste mortii in diverse forme.
            In nici un caz nu e necesar sa explicam sau sa justificam frica de moarte.

            O observatie despre “discretie” – daca dorinta asta e autentica ok, daca are legatura cu vocea care ne fereste de penibil, mai bine sa-ti imprastii cenusa peste lac intr-un foc de artificii; maestrul zen Ganto, dupa ce templul ii este atacat de talhari si toti ucenicii fug, ramane calm in starea de meditatie, dar in momentul in care este injunghiat scoate un tipat despre care se spune ca s-a auzit de la 10 mile distanta.

            Eul/egoismul nu sunt tot una cu narcisismul, ci credinta in eul fals, mereu superior, mereu special si invulnerabil, aici e (spectrul) narcisismului.
            Exista multe tipuri de iubiri, dora iubirea perfecta nu exista.
            Da, e bine sa-i avem langa noi pe cei pe care ii iubim si pe cei care ne iubesc, si mai bine e sa fie aceleasi persoane 🙂
            E bine sa-i avem fara jocuri de evitare a vulnerabilitatii de genul: “Ma doare ca nu te iubesc nebuneste.” sau “Nu ne-am zis tot”.
            Nu e mai cinstit si vulnerabil: “Uite asa te iubesc eu pe tine si uite asta iti pot oferi si uite asa iti demonstrez ca te iubesc.”
            Sau “Am senzatia ca ai fi vrut sa-mi mai zici ceva, am dreptate?” sau “Nu ti-am zis niciodata ca…” sau “As vrea sa-mi oferi atentie si sa-mi zici ca…” ?

            Thumb up 1 Thumb down 0
          • lotusull / 12 January 2016 10:40

            Fără focuri de artificii. Simplu și pe cât posibil, repede. Mai rămâne doar să găsesc persoana potrivită să-mi sufle cenușa peste lacul cu lotuși – deh, nu-i treabă deloc ușoară să împrăștii un pumn de cenușă:) Bașca, nu că mă laud acum, dar știu deja că va fi coadă la suflat cenușa-mi 🙂 – e doar o glumă, n-o luați în alt fel.
            Deci angoasa morții, în măsura în care e conștientizată e prezentă. Da. Nu cred că e vorba de explicat sau justificat asupra ei, ci doar de discutat. Așa cum ați spus, funcție de credințele alea personale și groaznic de subiective, lucrurile vor lua o anumită turnură.
            Cunosc distincția de care pomeneați. Doar că nu e nimic neomenesc în asta. Cred că înțelegerea acestui lucru e aducător de liniște.
            Nuanță ( emoticon smile): dacă doamna ar fi spus: mi-e indiferent că nu te-am iubit nebunește, mă doare la petale că nu au fost fluturi – ei, asta ar fi fost ceva. Dar menționarea durerii schimbă cumva ecuația. În varianta ideală, ar fi grozav dacă, fie și acum, cei doi s-ar întâlni să-și lămurească niște lucruri. ( ar merge si replici de genul celor menționate de dvs) . Uneori, când îți lămurești niște aspecte și îl ajuți și pe celălalt s-o facă, te despovărezi, simbolic, de o povară. Desigur, e alegerea fiecăruia.
            Mi-a făcut o reală plăcere să discut cu dvs. Mă opresc aici, știind că am cam întins coarda și am tot bătut câmpii ăia 🙂

            Thumb up 1 Thumb down 0
          • Radu / 13 January 2016 11:10

            Si mie mi-a facut placere.
            Ca sa nu ne mai cerem scuze autoarei, scrie-mi pe gmail: radu.molia 🙂

            Thumb up 1 Thumb down 0
  2. Radu / 8 January 2016 9:05

    Merita sa scrii despre el, dar de fapt ai scris despre tine 🙂
    Nu ai scris despre nici o calitate personala a lui, nici macar una!
    Ai scris despre un masinist care e cu reflectorul mereu pe tine, mereu la doi pasi i n urma ta – acolo sa fi fost de a vazut cum tineai mainile cand alergai?

    Va asemanati destul de mult din pacate – va unesc grandiozitatea ascunsa(faza cu cenusa langa Elvis si tortul si sampania pe trotuar) si masochismul.
    Pe bune, asa ii vorbesti/scrii si lui?
    Mai intai ca, obiectiv, e cel mai urat barbat din lume, apoi ca, (DOAR) pentru tine e totusi cel mai frumos?
    Pentru ca asta reiese din ce ai scris peste tot – obiectiv el e naspa, dar (NUMAI) prin tine/prezenta ta el poate deveni bun.

    E interesant si jocul vostru cu cearta perpetua. Il folositi ca un surogat pentru sex?
    Si mai interesant e ca el pare sa-l initieze – nu pui o femeie in patru labe legandu-te de cum tine mainile cand alearga.

    Esti sincera cand spui ca-ti pare rau ca nu e o dragoste nebuna/nu simti fluturi in stomac pentru el sau e doar parte a jocului – “hai cutu-cutu, aproape ca ai reusit, acolo in varful urmatorului deal e premiul cel mare pe care-l visezi, stiu ca poti, fa-ma sa simt fluturi in stomac”?

    Ai avut parte vreodata de la fostii iubiti de o dragoste nebuna/cu fluturi in stomac/…perfecta impartasita simulta sau ai jucat rolul lui in alte relatii?

    Thumb up 2 Thumb down 1
    Reply
    • lotusull / 8 January 2016 14:31

      Credeți că jocul de-a cearta perpetuă e folosit ca un surogat pentru sex? 🙂
      Toți scriem ( și) despre noi. Iar simțul umorului ne salvează de ridicolul ăla atât de omenesc:)

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
      • Radu / 8 January 2016 17:41

        Da, chiar cred ca in situatia de fata, cearta e o forma de sublimare/evitare a sexului — mai ales ca autoarei i se pare asa de amuzanta cearta asta recurenta — i se pare amuzanta pentru ca stie inconstient ca nu e o cearta onesta (mi-o si inchipui cu un zambet larg pe fata cand se gandeste la certurile lor — similar cu zambetul unei persoana care se gandeste la partida de sex de noaptea trecuta 🙂 ).
        Genul asta de interactiune l-am vazut la copii care inca nu stiu ce e sexul si se plac si se altoiesc in schimb, la profesori mereu “suparati” pe anumite eleve/elevi, la fete la adolescenta care se cearta mereu cu tatal.

        E interesant ca legi penibilul de umor, pentru ca daca te uiti la niste poze cu oameni care se simt penibil cam toti par ca zambesc/rad.
        Asta e genul “ras” fals, similar cu amuzamentul autoarei legat de certuri.
        Radem, radem, dar nu e nimic de ras de fapt, nu e rasul nostru.

        Thumb up 2 Thumb down 1
        Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro