Vreau să mă uit la bîrna din ochiul meu. Cu lupa vreau să mă uit. Să îmi dau jos ochelarii ăştia, cu dioptrii nici prea mici, dar nici mari, cu care citesc şi scriu şi să iau un binoclu pe care să-l întorc înspre mine. Şi să îmi analizez bine bîrna, aşchie de aşchie. O simt că e acolo, mă înţeapă în cristalin ori de cîte ori zăresc un pai în albastrul ochiului altuia. Aş putea să o ignor, nu e aşa, poate sta acolo bine mersi, tot o să văd bine de ea, nu mă încurcă la fel cum nu mă încurcă nici nasul. Dar aleg să mă uit cruciş şi s-o văd.
Oriunde mă uit, prin bîrna asta a mea, oamenii se împiedică de baloţii de paie pe care le tot observă în ochii celorlaţi. Nu pot trăi fără să le critice, să le scoată în evidenţă, fără să rîdă de ele. Fără să ridice primii piatra, simţindu-se neprihăniţi precum prima zăpadă. Un românism care mă înfioară neplăcut, care îmi irită stomacul sensibil şi mă face să îmi doresc minimum un exil. Toţi ceilalţi sunt proşti, needucaţi, nu ştiu să îşi crească pruncii, să îi alăpteze, să îi hrănească, nu ştiu să se hrănească pe sine, nu ştiu să ridice rahăţeii cîinilor, nu ştiu să arunce gunoiul, să se poarte la restaurant, în parc, la mall, nu au citit ce trebuie şi ce credem noi că ar trebui să citească, muzica pe care o ascultă e de doi lei jumate. Tot ce spun ceilalţi trebuie reinterpretat şi batjocorit public, dar nu oricum ci în haită, să ne adunăm cît mai mulţi, cu pietre cît mai grele, şi să lovim, că aşa educăm. Căci noi suntem fără de păcat, tot ce le imputăm celorlaţi gălăgios ne este străin, suntem perfecţi sau mimăm aşa de bine perfecţiunea încît pare reală. Noi suntem părinţi perfecţi, în casă şi în afara ei, suntem cetăţeni hipercivilizaţi, soţi impecabili, lectori desăvîrşiţi, oameni de lume plini de maniere, intelectuali rasaţi, cîinii noştri fac caca la veceu, nu pe stradă, trag apa şi apoi dau cu spray bine mirositor, copiii ne sunt educaţi fără hibă, dieta ne e ca la cartea de bucate sănătoase, am citit cele mai ale naibii cărţi, muzica pe care o ascultăm e celestă, suntem desăvărşiţi, ce să mai! Suntem aşa de perfecţi încît trebuie că cei despre care vorbim şi pe care îi înfierăm sunt nişte extratereştri aciuaţi pe aici să ne facă nouă în ciudă. Matematic vorbind, dacă noi toţi aceştia plecaţi pe mirişti să culegem paiele din ochii celorlaţi nu avem nici o aşchie în propria retină, cine naiba sunt ăia care fac tot ceea ce criticăm? Că nu om fi tot noi, nuuuu, noi suntem desăvîrşiţi, o să urlăm asta pînă ajungem să o credem şi noi, de asta şi tocăm toată ziua pe toată lumea, fiindcă nu avem nimic să ne reproşăm nouă înşine.
Eu vreau să mă uit mai mult la bîrna din ochiul meu. Cînd un comportament îmi pare inacceptabil, vreau să mă cercetez bine, în toate ascunzişurile, să-mi iau Umbra de guler şi să o tîrăsc cu forţa la soare, să văd dacă nu cumva ascunde şi ea aceleaşi apucături nesuferite. Cînd mă zgîrie paiul altuia, să îmi amintesc că nici eu nu sunt perfectă şi să fiu atentă, mai atentă, la buşteanul meu. Cred sincer că bîrfa cu aer de critică, înfieratul, judecata publică, educaţia prin metoda arătatului cu degetul nu fac decît să reveleze problemele pe care le avem cu noi înşine. Un om împăcat cu sine devine exemplu personal nu trîmbiţîndu-şi perfecţiunea şi reliefînd hibele altora, ci alunecînd cu graţie prin viaţă şi făcînd discret lucrurile în care crede.
Uită-te bine. Puţin cruciş, nu se întîmplă nimic, nu rămîi strabic. Aşa, acum că o zăreşti, spune-mi, bîrna ta din ce esenţă este?
Petronela poate fi găsită cu totul aici.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Dragostea, compasiunea și blândețea
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
