Ce căutăm în țară străină?

Doria Șișu PloeșteanuMergem. Ne îndreptăm pașii tot timpul către un ceva care sperăm să ne fie cu folos. Creștem. Dorim să avem mai mult. Intervin nemulțumirile. Parcă nimic nu ne place. Lucrurile din jur devin deranjante. Plecăm. Cuprindem străinătatea în speranța că viața noastră devine roz. Din mers, din creștere, din plecări învățăm să ne punem întrebări dar mai ales învățăm să căutăm. Apare mirarea. Parcă nu știam atât de multe despre mirare. Și începem să ne mirăm constatând diferențele dintre țara ta și țara în care ai decis să trăiești. Tot din mers înveți să respiri. Minunăția crește de la o zi la alta.

Vine un timp al opririlor. Te oprești din mirare, din plâns, te oprești din râs, din mers, te oprești din constatări și începi să cauți de lucru. Umblând prin orașul străin găsești semeni pe care îi ocolești. Te ferești să vorbești românește și o stare de disconfort te cuprinde. Deja ești un alt om, așa îți spui. Ești cineva într-o țară care dorești să te știe dar te ferești de frații tăi. Te consideri special. Adevărul este peste tot dar tu parcă nu te regăsești. Te consideri apoi prea mic, prea slab, prea în plus, prea singur. Constați că realitatea e o mulțime. Vezi că adevărul e un întreg. Apar întrebările și slăbiciunile. Cine sunt eu? Ce caut aici? Ce mă fac? Unde să merg? De ce am plecat? Și plângi. Și plângi în fiecare zi și fiecare noapte o faci zi. Soluțiile se îndepărtează de tine pe zi ce trece.

Mergi în fiecare zi pe stradă în căutarea unui job. Toți îți zâmbesc. Începi să te convingi că această amabilitate e de conveniență. Nu mai cunoști sensul adevărului și speri să-ți găsești prieteni. Cauți oamenii din țara ta. Îi găsești. Tu te repezi cu inima deschisă pentru un dialog deschis ca și cum am avea nevoie de o stare de descătușare. Pentru o vorbă și un surâs. Dar ce ciudat! Oamenii care vorbesc aceeași limbă cu a ta sunt la fel de străini ca și străinii. Oare ce i-a determinat să devină astfel? Așa voi deveni și eu? Ce anume să fac să le aduc aminte cine sunt?

Îndrepți mâna spre lucruri frumoase pentru a le descoperi magia. Aflând că lucrurile simple sunt cele mai apreciate, drumul tău poate să devină drept. Nu știu dacă e o întrebare sau un îndemn. Dar știu că atunci când te simți singur devii neputincios și un jalnic filosof. Trebuie să arăți celorlați slăbiciunea ta pentru ca ei să nu repete aceleași greșeli.

irlanda

Mai știu că din prea multă sinceritate riști să te transformi într-un naiv credul.

Îndrepți pașii spre alți oameni să le afli dreptatea. Să-i unești. Să crezi că nimic nu se pierde din ce ai fost până aici în depărtarea care îți îngheață sângele.

Argumentul de a rămâne om e acela că niciodată nu trebuie să înlături din suflet frumusețea în care ai fost născut. Vorbește românește. Gândește românește. Citește românește. Simte în tine infinitul agitat pe care l-ai lăsat în urmă, pentru că acela e adevăratul eu, care merită scos la suprafață.



Citiţi şi

M-ai mai iubi dac-ai ști…

Am fost, am văzut, recomand: Malta

De mâine, te voi uita, dragul meu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,454 views

Your tuppence

  1. Gigi ea / 29 June 2014 14:30

    ..inca ceva insa: imi dau seama totusi de cata tarie de caracter au avut si avem noi romanii, cand realizez de la ce am plecat (de la perioada de la razboi – anii ’80) si unde am ajuns, in ciuda unor conditii istorice extrem-extrem de grele si complicate. In Occident poti sa nu te uiti la stiri luni de zile, nici o grija, n-ai pierdut absolut nimic, totul e la fel, viata curge lin si am un feeling ca asa a fost cam totdeauna (cu mici perioade mai tumultuoase), pe cand in Ro e de-ajuns sa vezi cicatricile razboaielor la tot pasul, pe cladiri, prin cimitirele pline ochi de veterani de razboi…plus ruinele comunismului etc.. Tin minte mirarea mea la inceput cand, mergand prin provincie prin Franta cautam cu ochii monumente pentru veterani de razboi si nu vedeam nimic… pt ca nu au fost atatea victime…

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  2. Gigi ea / 29 June 2014 14:23

    Si eu la fel, am spus totdeauna ca sunt romanca si am vorbit romaneste fara probleme.(chiar daca am simtit de multe ori suspiciunea de genul “esti romanca-romanca sau romanca de-ailalta…”? Si am raspuns la fel la intrebarea “de ce origine esti?” nu sunt de nici o origine.. SUNT romanca si punct. Insa mi-e mila si greu de inteles cateodata, spre exemplu chiar ieri cand am iesit dintr-un magazin de lux din centrul Parisului, in care se vorbeau toate limbile pamantului (de catre turistii veniti la cumparaturi, italieni, spanioli, rusi, sarbi, asiatici, americani etc) iar limba romana n-am auzit-o decat de cateva ori: o data la o doamna pierduta prin magazin dar fara sacose deci nu cumparase nimic…iar apoi la cersetoarele din fata magazinului si de la metrou. M-a intristat si am simtit un gust amar…cum de s-a ajuns aici??

    Thumb up 1 Thumb down 1
    Reply
  3. Claudiu / 28 June 2014 23:52

    Mie unul nu mi-a fost niciodata rusine sa vorbesc Romaneste sau sa spun oamenilor de unde sunt. Nu sunt mandru, dar nici rusine nu imi este. Toti suntem cetateni ai Europei si mai important, ai lumii. Cu cat intelegem asta mai repede cu totii, cu atat mai bine pentru progresul omenirii.

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro