Mergem. Ne îndreptăm pașii tot timpul către un ceva care sperăm să ne fie cu folos. Creștem. Dorim să avem mai mult. Intervin nemulțumirile. Parcă nimic nu ne place. Lucrurile din jur devin deranjante. Plecăm. Cuprindem străinătatea în speranța că viața noastră devine roz. Din mers, din creștere, din plecări învățăm să ne punem întrebări dar mai ales învățăm să căutăm. Apare mirarea. Parcă nu știam atât de multe despre mirare. Și începem să ne mirăm constatând diferențele dintre țara ta și țara în care ai decis să trăiești. Tot din mers înveți să respiri. Minunăția crește de la o zi la alta.
Vine un timp al opririlor. Te oprești din mirare, din plâns, te oprești din râs, din mers, te oprești din constatări și începi să cauți de lucru. Umblând prin orașul străin găsești semeni pe care îi ocolești. Te ferești să vorbești românește și o stare de disconfort te cuprinde. Deja ești un alt om, așa îți spui. Ești cineva într-o țară care dorești să te știe dar te ferești de frații tăi. Te consideri special. Adevărul este peste tot dar tu parcă nu te regăsești. Te consideri apoi prea mic, prea slab, prea în plus, prea singur. Constați că realitatea e o mulțime. Vezi că adevărul e un întreg. Apar întrebările și slăbiciunile. Cine sunt eu? Ce caut aici? Ce mă fac? Unde să merg? De ce am plecat? Și plângi. Și plângi în fiecare zi și fiecare noapte o faci zi. Soluțiile se îndepărtează de tine pe zi ce trece.
Mergi în fiecare zi pe stradă în căutarea unui job. Toți îți zâmbesc. Începi să te convingi că această amabilitate e de conveniență. Nu mai cunoști sensul adevărului și speri să-ți găsești prieteni. Cauți oamenii din țara ta. Îi găsești. Tu te repezi cu inima deschisă pentru un dialog deschis ca și cum am avea nevoie de o stare de descătușare. Pentru o vorbă și un surâs. Dar ce ciudat! Oamenii care vorbesc aceeași limbă cu a ta sunt la fel de străini ca și străinii. Oare ce i-a determinat să devină astfel? Așa voi deveni și eu? Ce anume să fac să le aduc aminte cine sunt?
Îndrepți mâna spre lucruri frumoase pentru a le descoperi magia. Aflând că lucrurile simple sunt cele mai apreciate, drumul tău poate să devină drept. Nu știu dacă e o întrebare sau un îndemn. Dar știu că atunci când te simți singur devii neputincios și un jalnic filosof. Trebuie să arăți celorlați slăbiciunea ta pentru ca ei să nu repete aceleași greșeli.
Mai știu că din prea multă sinceritate riști să te transformi într-un naiv credul.
Îndrepți pașii spre alți oameni să le afli dreptatea. Să-i unești. Să crezi că nimic nu se pierde din ce ai fost până aici în depărtarea care îți îngheață sângele.
Argumentul de a rămâne om e acela că niciodată nu trebuie să înlături din suflet frumusețea în care ai fost născut. Vorbește românește. Gândește românește. Citește românește. Simte în tine infinitul agitat pe care l-ai lăsat în urmă, pentru că acela e adevăratul eu, care merită scos la suprafață.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Cea mai fabuloasă perioadă a anului — Venus a ajuns în Taur
Șarmul, charisma și flerul – între lumină autentică și umbre relaționale
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
