Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ce vrei, să trăiesc o iubire imposibilă?

10 February 2018

În iubire, atâtea locuri comune. Nu v-ați săturat să le auziți? Eu vă spun, în schimb, o poveste aiurită despre ceea ce pare a fi dragoste, pentru că nimeni nu știe, de fapt, să măsoare și să cântărească acest sentiment decât atunci când el se transformă în materie vie în plexul solar și devine tare ca piatra sau atât de ușor încât poate lua locul celorlalte organe, umplând spațiul cu aripi întinse. Despre un bărbat care pare a fi tot ceea ce își dorește o femeie convinsă că lumea nu e decât un mare trup al oamenilor, un înveliș al spiritului care îi asigură certitudinea ființării, cuantificabilă prin aburul care rămâne pe suprafața oglinzii… E foarte tânăr și crede că unele iubiri nu mor niciodată, deși în fiecare dintre ele rămâne câte puțin din conștiința noastră,  pasiunea și iluziile, în plus, știe să pară norocos și fericit, cu toate că uneori îl copleșește golul minciunii și recunoaște, în cuvinte extrem de simple, reduse la câteva semne de punctuație, că distanța până la propriul sine e singura responsabilă de inconsecvența oamenilor. A învățat bine o lecție pe care mulți arată că o știu dar rămân corigenți la examenul final, și anume că îți trebuie foarte puțin să fii fericit, în condițiile în care absența celui pe care crezi că îl iubești devine o stare greu de suportat. Excesul de luciditate a fost întotdeauna o sursă a nefericirii, cu cât ești mai rațional și mai dedat introspecției, cu atât șansele de a te vedea în situații fără ieșire crește exponențial. Trupul, sufletul și spiritul însuși pălesc în fața instinctului de a cerceta pe toate fețele întâmplarea și protagoniștii ei, iar fiecare întrebare sculptează cu tăișul rece al improbabilității urme dureroase care cicatrizează greu, foarte greu uneori. Setea de certitudine e atât de pregnantă, încât devine caustică acolo unde lipsa celuilalt se transformă în paranteze inegale, cu multe necunoscute, incapabile să stabilească analogii. Nu e ceea ce s-ar putea numi un tip seducător și nici pe departe un macho, ar putea trece chiar neobservat și acesta e unul din lucrurile pe care și le dorește cu adevărat. El studiază lumea din jurul lui, flămând de reacțiile și gesturile celor prezenți, rezumându-se la conversații liminare, de obicei câte o întrebare bine țintită, capabilă, în schimb, să reverbereze în mintea interlocutorului în cercuri concentrice mișcătoare.

– Ce vrei, să trăiesc o iubire imposibilă?

Genul acela de întrebări la care nu poți răspunde pe loc, pentru că ele declanșează focuri de artificii în mintea ta. Clișeu avertizând scurt și dur eșecul. O minge ridicată la fileu, pentru că te pune în situația ingrată de a înțelege că ar putea fi iubire, dar că ai nimerit în forma ei inumană, în geamătul ei lugubru și în zvârcolirile ei cele mai turbate. Îmi vine în minte imaginea unui șarpe enorm care își mușcă întruna coada, înnebunit de durere, sperând că va putea scăpa de ea autodevorându-se.  Senzația e de geam spart în mintea ta și de zgomot asurzitor de cioburi care se răspândesc în aer, prea repede ca să te poți feri. Nu poți nimeri niciun răspuns din care să nu ieși șifonat, de pildă, nu poți spune ”da”, pentru că nu știi ce își dorește sau ce îi poți oferi tu, în necunoștință de cauză. Știi doar că ți-a trimis niște versuri și câteva melodii, la o adică s-a gândit că ești amatoare de chestii sentimentale și iată, există cineva care, ascultând niște versuri, a avut deschiderea și amabilitatea de a ți le împărtăși. Dacă spui ”nu”, e clar, retezi orice șansă ca un tip atât de generos cum e el să se mai aibă vreodată o asemenea inițiativă, care chiar contează într-o lume în care majoritatea se complace să întoarcă somnolent paginile albe ale zilelor. În furtună, alte zeci de cioburi scrâșnesc: dacă admitem că e iubire, înseamnă că nu e imposibilă, pentru că ea nu cunoaște noțiuni filozofice și, cu atât mai puțin, speculații, fiind o realitate în sine, trăită în prezent și acceptată de ambele părți, fie și tacit. Dacă o punem sub lupă, întreg conținutul ei se volatilizează, precum lumina fragilă a unei lămpi de spirt care se consumă rapid, fără să lase urme de căldură. Dacă îmi ceri mie să te silesc- sau, hai să zicem – să îți pretind așa ceva, înseamnă că intuiești din partea mea un abuz de putere și de influență, pentru că dragostea nu se cere decât dacă e pe bani. Ceea ce nu e cazul. În fine, printre multe ”de ce-uri” și ”ce ar fi dacă”, soluția inteligentă este să arunci pisica în curtea celuilalt, printr-un pact de neagresiune:

Uite, îți propun ceva, ca să fie corect față de amândoi: să nu mă mai cauți decât atunci când simți ceva pentru mine.

Și te prefaci că s-a luat curentul sau a picat netul, ca să rămâi deasupra. La momentul acesta, orgoliul prevalează și ești ușor de ”atins”. La început, frumusețea constă în tatonare și asta înseamnă joc, de o parte și de alta doi străini care se ating prin aceleași vibrații, încercând să își găsească puncte comune pe tabla de șah.  Camil Petrescu spunea că  ”așa e dragostea… Un joc, un joc stupid, murdar și măsluit… Nu intri fără să dai socoteală într-un asemenea joc”, anticipând mișcările de șah-mat la care s-ar putea ajunge.

002d2ec913c21ab1633e98f376a65228

sursă foto: www.tumblr.com

Deocamdată, lumea revine la normal, e o zi frumoasă de toamnă care își filtrează culorile prin draperiile de culoarea somonului, programul de lucru s-a încheiat, ea duce o existență lineară în care se mai strecoară, din când în când, versuri de dragoste, câte o melodie care o face să zâmbească inopinat, cu toată gura, chiar dacă e la volan sau la birou, o fotografie din natură din care răzbate un gând răcoros – dacă e vară, sau unul călduros – în serile înghețate ale lui decembrie. E convinsă că există suflete-pereche și că al ei e acasă,  are sentimentul că lucrurile sunt riguros așezate ”cum se cuvine” într-o cutie care se închide ermetic în momentul în care pune capul pe pernă seara, viața curge pe ritmurile muzicii de relaxare, fără note acute sau grave, fericirea e un animal domestic pe care, dacă îl hrănești la timp și îl mângâi pe cap, se lasă cuminte sub mâna ta ca o jucărie de care nu vrei să te desparți. În orașul acesta nu se întâmplă prea multe și e foarte bine așa. Strada e în plină agitație pentru că trotuarele sunt strâmte și flancate de mașini parcate de-a valma, ca niște piese de domino așezate de o mână rapidă și pricepută, trecătorii fac slalom printre ele pentru a traversa spre centru, iar parcul e plin de copii. Vremea de martie, capricioasă ca o domnișoară, încurcă gânduri și planuri după bunul plac, dând senzația unei totale debusolări pe care ne-am obișnuit s-o numim, cochet, astenie de primăvară. Cred că suntem foarte pricepuți în a găsi nume unor stări pe care nu le putem modela cu propriile noastre forțe și, prin urmare, incapabili să le asimilăm, facem din ele boli contemporane cu etiologie incertă, dar simptomatologie unanim și universal recunoscută. Ne place să acoperim cu vorbe ceea ce scapă capacității noastre de înțelegere, pentru simplul fapt că preferăm să respingem și să considerăm inadecvat tot ceea ce interferează cu modul nostru confortabil de a fi. Legea vieții pare a fi uniformizarea rațională și senzorială, sau, cu alte cuvinte, liniștea. Mai precis băltirea, pentru că surogatul nostru de existență calmă, echilibrată, e un fel de tablou în care o turmă de bivoli se răsfață într-o mlaștină călâie, anesteziați de căldura amiezii care încremenește în aer orice mișcare și ne uităm la noi cu priviri absente, fericiți că nu ni se întâmplă nimic rău sau bun, ferindu-ne în egală măsură de ambele, uneori conștient, alteori din unele porniri obscure, ivite pe neașteptate din subconștient.

După orele de stat înăuntru, am nevoie de un anumit timp să mă obișnuiesc cu lumina de afară și cu respirația orașului. Întrebarea lui mi-a indus o stare ciudată, de neliniște provocatoare. De ce să îmi scrie când are chef și, mai ales, să flirteze, iar apoi să se arate nedumerit de faptul că îi cer socoteală, l-am simțit de-a dreptul iritat reproșându-i că ”m-a uitat” (desigur, făcea parte din aceeași mișcare de șah), și apoi termenul acela de ”iubire imposibilă”, ce sens putea să aibă când noi abia ne cunoșteam, mai mult în scris decât real?

”Am nevoie de ajutorul tău, sunt la Biblioteca Facultății, pot să te rog să vii până aici?” Un SMS în mijlocul intersecției, nu îi pot refuza rugămintea pentru că e vorba de un examen serios la care eu însămi am insistat să participe.

”Coboară și ia-mă”, nu îi mai explic că sunt agorafobă și am un straniu disconfort în spații străine, în plus, am un simț al orientării foarte anemic și groază de lifturi. Mă așteaptă în hol fără să mă întrebe de ce nu i-am răspuns la întrebare, poartă un tricou albastru care îi desenează în linii provocatoare brațele și umerii lați și un parfum incitant, care îmi stârnește simțurile. În obscuritatea liftului, stăm față în față și privește cifrele luminoase care se schimbă cu fiecare etaj, pare preocupat să ajungem cât mai repede în biroul de studiu de la etajul nouă. Nu rămânem singuri decât preț de două etaje,  trei studenți gălăgioși cu brațele pline de cărți ne înghesuiesc într-un colț și polemizează asupra orelor de funcționare a bibliotecii, vorbind atât de tare încât simt nevoia să mă retrag în apropierea lui, care mă atrage prin liniște și un sentiment confortabil de siguranță. Îl simt respirându-mi aerul și pieptul i se ridică, lăsând la vedere, de sub gulerul încheiat cu trei nasturi sidefii,  pielea albă a sternului, în care palpită o venă cu reflexe vineții. Aproape de umărul lui, pe care îl ating cu fruntea la etajul șase, trece în mine o vibrație nedeslușită, dar plăcută, versatilă, ca o chemare dintr-o zonă pe care n-o recunosc. Îl privesc și îmi cer scuze din priviri, dar și-a înfipt luminile în ochii mei atât de pătrunzător, încât mi-a interzis orice cuvânt. În timp ce ușa liftului se deschide, regret toată frica pe care am simțit-o până acum în cutiile acestea umblătoare și cred că mi-aș fi dorit ca birourile să fie la ultimul etaj înainte de nori. Am aflat că nu îi plac dulciurile, iar punga cu macarons pe care i-o adusesem rămâne pe cartea de filozofie modernă ca o pată de culoare ce aduce cu ea promisiunea unei fericiri simple, cu gust de fructe de pădure. Discuțiile dintre noi sunt plăcute, pentru că îi dau spațiul necesar pentru a se simți convingător și nu îl contrazic decât punctual, fascinată de mâinile lui perfecte, brăzdate de vene cu relief sidefiu, cu degete lungi și frumos conturate care desenează în aer emoții pe care le simt în mine din ce în ce mai vii.

– În filozofie poți fi original, de ce nu, depinde cât de mult se potrivește teoria respectivă cu viziunea ta asupra lumii. Nu trebuie să accepți totul de-a gata, ci caută să asimilezi în funcție de propria trăire. Singurătatea omului modern e o realitate sine qua non a condiției umane, dar nu e necesar să te identifici cu ea, atâta timp cât ești un adept al hedonismului. Poți face din ea un apanaj al libertății individului de a experimenta orice stare, iar asta nu înseamnă să o negi, ci mai degrabă să o consideri o expresie a lucidității tale exacerbate. Poți fi singur și trăind în societate, atâta timp cât te ridici asupra goliciunii celorlalți, găsind sensul vieții în tine însuți.

Zâmbește oarecum distrat și i se pare prea scurt răgazul pe care l-am avut împreună, dar mă conduce spre ușă, mulțumindu-mi pentru ora aceasta. Mâinile noastre se regăsesc pe clanță și tricoul albastru mă înfășoară în apele lui care se ridică necontenit, golindu-mă de memorie, spațiu și timp. În îmbrățișarea de rămas-bun mă pierd pentru un secol și mirosul lui îmi rămâne impregnat în piele ca o ștanță pirogravată, în timp ce respirația lui ia locul tuturor filozofiilor din lume și din cele mai vechi timpuri. Brațele lui s-au reclădit în jurul meu și am senzația că aparținem aceluiași templu care ne zidește fără cuvinte. Pentru câteva secunde, am respirat profund, și în miezul acela incandescent al timpului, am simțit cum începem să ne contopim, încetul cu încetul, cum mi se desface fără scrâșnet plexul solar și mi-am văzut inima cât un cap de copil cu ochi albaștri vii sărutându-i calm atriile și ventriculele. În labirintul acela, sângele a zvâcnit cu putere și a umplut spațiile acelea hipertrofiate, înmulțite cu doi, închizând orice fereastră spre exterior. Senzația unei implozii a trupului și regenerarea lui aproape spontană cu trupul celuilalt m-a cutremurat, în timp ce mâinile lui astupau toate imperfecțiunile noii construcții cu un finisaj  translucid, prin care se vedeau toate venele ca niște chemări de ape, carnea și oasele așezate perfect, în unghiuri moi, ascunzând pulsația unei existențe care se cerea descoperită până la ultima celulă.

Pe drum, după o oră bună, am realizat dimensiunea catastrofică a întâmplării: vedeam totul în jur prin niște lentile enorme, amplificat până la dimensiuni macroscopice și m-am înfiorat. Îl purtam cu mine peste tot, aglutinat în simțurile mele și puteam să-i intuiesc orice stare pentru că reverbera în mine cu precizia unui perpetuum mobile. Ceea ce era cu atât mai grav era că luciditatea mea devenise un monstru continuu agitat, răpindu-mi orice fel de tihnă, inclusiv cea a nopților în care oamenii obișnuiți își odihnesc mintea și trupul. Începusem o călătorie care mă purta în voia unor talazuri cum nu mai văzusem niciodată și pe care trebuia să învăț să le stăpânesc, în lipsa lui.

Nu, nu vreau să trăiești o iubire imposibilă, i-am răspuns în gând, acum lucrurile s-au cernut în așa fel încât va trebui să trăiesc eu și pentru tine, și cu cât va fi mai greu, cu atât îți vei da seama că vei crește din mine până când mă vei împlini sau mă vei distruge, pentru că altă cale de ieșire nu este. Nu vei trăi o iubire imposibilă, ea te va trăi pe tine, ca o cruce enormă pe care o poți transforma în mormânt sau în scară la cer”.

Guest post by Baby

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Iubitul meu din vârf de munte

Sunt viu, dar e ca și cum aș fi mort

„Da, iubito, este totul în regulă…”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,030 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro