S-au întâlnit, într-o zi. Nu obligatoriu seară parfumată de mai sau de iunie. Poate cu o vioară romantică în fundal, poate cu parfum de liliac sau tei sau salcâm.
S-au îndrăgostit şi au decis că sunt jumătăţile acelui perfect întreg creat divin. Au ajuns îmbrăcaţi ca două păpuşi, tremurând, în faţa ofiţerului de stare civilă şi apoi, rudele emoţionate i-au (con)dus în faţa altarului, ca Dumnezeu, obştea şi cine s-o mai nimeri să fie martor al unirii lor.
Şi în caz că nu s-au prins, sau nu v-aţi prins, cam aici s-a terminat povestea. Din nefericire, în copilărie ni se spune ce eforturi a făcut (în general) Făt Frumos ca s-o cucerească pe blonda Cosânzeană, dar toate se termină cu un generic ”şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nimic, absolut nimic nu te pregăteşte pentru ce se întâmplă când ai închis uşa casei după tine.
Ca fată, nu te pregăteşte nimeni pentru şocul emoţional de a-ţi pierde numele. Nu doar că tu te identifici cu numele pe care l-ai purtat de la naştere. Dar şi cei care te cunosc, te cunosc tot aşa. E numele care în cazul meu mi-a definit cariera. Şi într-o zi, un anume domn a decis să mi-l schimbe cu al lui. Deşi ştia că nu vreau. Am zis, mama a zis de asemenea (nu eu am fost vinovată, femeia m-a îndemnat!) că nu e cazul să fac o tragedie din aşa ceva, că e normal ca pe femeie să o cheme ca pe bărbatul ei, aşa că am înghiţit în sec, mi-am călcat peste mândrie şi peste ultimele rămăşiţe de bun simţ şi am ascultat de vocea tradiţiei.
Ştii că or să urmeze şi certuri. Dar e o ”ştiinţă” abstractă. Încă mai ezoterică decât E=mc2. Certurile se întâmplă altora. Cam la fel ca ţi cu uraganele, tornadele şi tsunamiurile. Până apare prima ceartă căreia trebuie să îi supravieţuieşti. Din nefericire e prima dintr-un lung şir, care începe să se nască sub ochii tăi îngroziţi sau înroşiţi de furie. Într-o sclipire de luciditate poţi să vezi cearta aceasta, fiicele ei până la sfârşitul vieţii voastre în doi, cum te cheamă să le porţi, cum te cheamă să-ţi verşi sângele ca ele să aibă loc. Fiindcă nu eşti pregătit/ă psihic cum să gestionezi astfel de stări de neplăcere. Parcă mama şi cu tata se certau altfel. Parcă nu ridicau atât de aprig vocile. Parcă nu simţeau nevoia să cioplească-n carnea celuilalt adevărul lui. Şi parcă ştiau să-şi lase o cale de împăcare.
Afli al dracului de abrupt ce nu ţi se spune la şcoală, ce nu ţi se spune de către părinţi, ce nu ţi se spune nici la biserică nici la primărie: că o căsnicie se dansează pe vârful unui ac. Trebuie să ai grijă cum îţi păstrezi echilibrul, cum îl ajuţi pe cel de lângă tine să îşi păstreze echilibrul, cum îl simţi pe cel de alături că-şi şi că-ţi păstrează echilibrul. Şi trebuie să păstrezi echilibrul acesta şi împotriva răbufnirilor dintre voi doi şi împotriva agresiunilor exterioare (a se citi soacre, cumnaţi, fraţi, prieteni, vecini şi autorităţi competente sau nu ale statului). Cel mai trist e că afli mult prea târziu că nu ai nici coardă, nici plasă de siguranţă.
Fizica cuantică e joacă de copii pe lângă a gestiona o căsnicie. Iar noi, femeile din 2012, suntem mult mai puţin pregătite psihic şi mintal pentru asta decât femeile de acum un sfert de veac sau un veac.
Dar nu, nu noi am inventat infidelităţile. Infidelităţile nu aşteptau să fie inventate nici măcar în anul în care s-a născut cel dintâi Homo Sapiens. Noi doar avem ceva mai multă libertate, ceva mai mult tupeu şi mult mai mult egoism decât străbunele noastre.
Realizăm aproximativ un echilibru înainte de căsătorie, după care domnul se aşteaptă să ieşim din toate ale noastre spre a deveni soţiile model pe care şi le-au visat avându-le pe soacrele noastre drept materie primă. În fond ar trebui să fim, servitoare, mame (şi nu doar pentru pruncii zămisliţi împreună, ci mai ales pentru ei!), curve-n pat, bucătărese-n bucătărie şi doamne în sufragerie şi din ce rămâne să ne mai încropim şi cariera aia pentru care ne-am tocit coatele.
Fiecare ceartă echivalează cu un eşec, fiecare trădare se contabilizează şi mai ascute vârful acului, până când simţi că eşti un nenorocit de fluture încremenit într-un insectar, bun doar să fie arătat altora, dar care nu mai trăieşte.
Şi începi să te revolţi. Începi să nu mai te simţi chiar Galateea, iar pe bărbatul de alături încetezi să-l mai vezi ca pe Pygmalionul care te scoate din ascunzişul tău. Ciocanul nu mai e o unealtă a iubirii, ci o unealtă a ameninţării, prin care simţi că cel de alături vrea să îţi rescrie complet sufletul.
Iar în faţa ameninţării şi în faţa sfărâmării echilibrelor, încerci să faci ceva. Cel mai comod şi mai la îndemână e să încerci să refaci echilibrul acela pierdut. Când n-ai acasă cu cine, externalizezi. Şi speri să găseşti putere să continui acasă, risipind prin aşternuturi străine ceea ce nu mai e necesar acasă. Încercând să aduni din îmbrăţişări furate încă un strop de tinereţe.
Am citit două panseuri geniale zilele astea, din nefericire nu ştiu cui aparţin. O să încerc să le citez din memorie ”Dacă tu o respingi, altul o va consola”. ”Atunci când tu îl cicăleşti, o alta îl va asculta”.
Înşelăm fiindcă nu avem încrederea că acasă vom mai primi vreodată ceea ce avem nevoie.
Înşelăm fiindcă nu mai avem putere să oferim acasă mărgăritare care ajung în gunoi.
Citiţi şi
Răspuns la “de ce înşală femeile”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
