Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Despre ce vorbim, când vorbim despre demnitate

14 June 2018

Andrei 2Nici cuvintele nu se simt mai bine. De exemplu, cuvântul „demnitate. Ce se întâmplă cu el?

A ajuns demnitatea prin gura atâtor curve, atâtor impostori, atâtor farisei, atâtor nimicuri, încât ce a mai rămas din ea?

Demnitate.

Ce este demnitatea?

Ce a mai rămas din ideea de demnitate?

Despre ce vorbim noi aici?

Cel mai ușor e să apelăm la câteva exemple. Demnitate a avut Radu Mărculescu. Nu ați auzit de Radu Mărculescu, și unde să auziți? Istoria lui nu se predă în școli.

Demnitate a avut Radu Mărculescu îndurând lagărele din marginea Siberiei, demnitate a avut acest om care nu s-a întors în România călare pe tancurile Armatei Roșii, ca atâtea hoarde de oportuniști fără coloană vertebrală.

Demnitate a avut Radu Mărculescu îndurând ani de Gulag și mai târziu alți ani de închisoare de la comuniștii români, care n-aveau nevoie de cei demni, de cei care nu-și vând sufletele.

radu marculescu

Radu Mărculescu

Asta este demnitatea: să nu îți trădezi idealurile, să nu uiți pentru ce lupți, să lupți până la capăt pentru a rămâne om.

Asta este demnitatea, nu compromisul meschin fiindcă așa e la noi. La noi e cum suntem noi.

Demnitate a avut Liviu Babeș, care și-a dat foc în 1989 pentru a spune lumii că țara aceasta a ajuns un lagăr de exterminare. Numele său a fost dat unei străzi secundare din Brașov și cam asta e tot ce s-a putut face. Demnitate a avut Elisabeta Rizea, care nu s-a plecat în fața securiștilor.

La noi însă eroii sunt trecători, demnitatea e un moft, ne scuză mereu sărăcia și de aceea nu ajungem niciodată nicăieri.

Demn poți să rămâi și în infern.

Demnitatea ține de caracter.

De aceea, toate aceste neamuri proaste, curluntriste de generații, lipsite de orice noblețe sufletească, n-au cum să o înțeleagă și vor face întotdeauna totul pentru a-i zdrobi pe toți cei care ar putea ajunge și rămâne demni.

Aceasta este miza morală care contează.

Restul, tot restul, e mărunțiș.

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

O fotografie mică, alb-negru, puțin îngălbenită de vreme, ce îl înfățișa soldat… era singura amintire pe care o avea cu tatăl lui…

Nu eşti mort?

Se poate trăi și fără căsătorie?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,927 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro