Faleze

Valeria Haş

19 May 2014

Valeria HaşMerg. În jurul meu ploaia cade în bile rotunde din sticlă Murano. Le aud cum se sparg de pavajul digului, într-un sunet reverberat, străin oricărei game muzicale.

Fiecare strop e un curcubeu, o îmbrăţişare viu colorată pe care aş vrea s-o împart egal cu tine, rătăcitorule.

Cu fiecare bilă spartă mai pierd câte un ţipăt – ”te-aştept… te-aştept…”

Sunt zile în care mă hrănesc doar din carnea viselor noastre risipite. E greu de dus bagajul ăsta doar de una singură. Socotesc că e motivul pentru care revin întruna în locurile astea intrate în sângele meu ca o fiertură vrăjită. Doar aşa capăt năroada senzaţie că încă împărtăşim ceva comun. Numai că ochiul meu, oricât s-ar trudi, nu te descoperă.

Gândul ăsta mă face să mă surp în mine ca o casă cu podul prea plin de amintiri.

Merg şi mă uit sărman la pescăruşii care se învârt în cercuri deasupra golului din mine, cu plânsete de prunci ce nu-şi regăsesc leagănul şi sânul drag.

În anotimpul ăsta, la prima oră, doar valurile răscolesc liniştea şi aduc mireasmă de alge. Marinarule, îmi amintesc cum îţi umpleai lacom nările cu mirosul lor iute, de scoici şi apă sărată. Cum în fiecare an, târziu în noiembrie, bântuiam falezele pustii şi umpleam spaţiul straniu doar cu noi doi. Ţărmul ne ştia şi ne păstra în tic-tac-ul dintre două valuri amintirea paşilor hai-hui.Umblam până când trupurile ni se dizolvau în pâcla ce îmbrăca ţărmul odată cu venirea serii. E frig cumplit în serile de noiembrie pe plajă. Ne rămâneau calde doar privirile. Pentru că ne răsfângeam unul pe altul, unul în altul. Înlăuntrul nostru era flacără.

Vara, sălciile dintre promenadă şi plajă arată ca nişte şuie-paparude – profanatorii de plaje anină de-a valma în ramurile lor paporniţe, sutiene, rochii, prosoape, pantaloni… toate atârnânde ca nişte fructe mari şi viu colorate puse la stafidit.

Toamna târziu, doar ceaţa mai picură din vârful sălciilor sfrijite. Izvor al pâclelor.

Ca să uit aş trage peste mine ceaţa asta şi aş iubi-o ca pe un prieten credincios, pentru că mi-ar ascunde orice urât întâmplat sau neîntâmplat încă.

De când vin singură pe ţărm, marea nu e nici mai frumoasă, nici mai urâtă. În schimb, uitând vechea rivalitate, cred că i se face milă de mine şi, când vara îmi pun genunchii în nisipul ud al malului, îmi hrăneşte iluzia că mângâierea aceea fluidă vine de la tine şi poate nu eşti atât de departe pe cât mi s-a spus. După ce mă văd îngenuncheată, valurile-mi şoptesc cum îmi şopteai tu – “dragule, dragule… copilule, dragule”… şi vin, şi pleacă aşa cum făceai tu. Şi vin, şi pleacă…

mare

Numai că ele se întorc mereu.

Merg. Pentru că nu se poate altfel.

După ore de mers, stropii de ploaie îmi par nişte bile de lemn, ricoşând în salturi smintite, cu sunet sec ce-mi multiplică senzaţia de insuportabilă singurătate. Ping-pongul lor sacadat mă străduiesc să-l las în spatele memoriei, ca pe nişte plicuri returnate cu “adresant plecat dincolo de capătul lumii”.

Aş şterge novembrele din calendare, începând cu acela în care m-au vestit că nu te vei mai întoarce la mal. La niciun mal. În nicio toamnă. În niciun anotimp.

Da, asta era tot într-un noiembrie.

Firele de nisip din clepsidra ta, Călătorule pe ape, au fost redate oceanului. Eşti olandezul meu zburător, dar nu mă tem de tine. De când am aflat că nu te mai întorci, răvăşesc zarea în speranţa absurdă ca măcar odată să-ţi zăresc corabia. Am nevoie să ştiu că eşti bine cu marea ta nebună, ce a trişat ca o femeie depravată, confiscându-te numai pentru ea. Mereu am pizmuit-o fiindcă ne iubeai deopotrivă.

Ca o revanşă tardivă într-un ménage à trois, mi-aş dori să pot păcăli destinu-mi de carne şi să devin o cochilie de care, acolo unde eşti, să îţi lipeşti urechea şi să mă auzi cum spun povestea asta. Poate aşa ai înţelege că marea ţi-a fost o iubită trădătoare.

Câteodată mă opresc din mers şi rabd în ploaie ca un stabilopod. Stau aşa, cum stau caii uitaţi de stăpân pe câmp, pe lângă care parcă ar trece ploaia. Nu mai ştiu dacă ce mă udă e ploaie, e ceaţă, e val sau curge din mine. Mi-e doar teamă să nu scap din ochi următorul talaz – ar putea fi tocmai acela care ţi-a repetat în el ultima imagine. Oare în momentele acelea ochii tăi albaştri mă căutau, marinarule? Aşa mi-ai promis – că în ei mă voi oglindi până în ultima clipă.

Nu ştiu cât timp, dar voi continua să merg de la o ploaie la alta, să te caut de pe o faleză pe alta. Nemaiaşteptându-te aş trăi dureros gândul că ţi-am lepădat amintirea, lăsând-o să alunece lent şi ireversibil în abisul acelui ocean îngheţat.

Şi ştii că eu nu te-am trădat niciodată.



Citiţi şi

Trecutele iubiri

E îngrozitor să te culci cu un bărbat pe care nu-l mai iubești

Îți scriu ca și cum chiar vei citi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
727 views

Your tuppence

  1. Sandra / 21 May 2014 4:42

    Frumos si trist ultimul tau text. Mi-a placut mult, sa mai asterni si alte cuvinte pe hartie.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. valeria haş / 19 May 2014 18:45

    Dacă nu tu, atunci cine?!… am scris cu gândul la oameni sensibili ca tine. 😉
    Eu îţi mulţumesc!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. oana radeanu / 19 May 2014 15:12

    Ei, Valerie, ca tine nu asterne nimeni pe inima asa cuvinte si asa stare … Tare ma transfigurasi cu textul asta, multumesc!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro