Pe Georgeta am cunoscut-o tânără fiind, când mă mutasem pentru prima dată la casa mea. Eram deosebit de neajutorată şi ea m-a primit în cartier cu o căldură şi o grijă de mamă, ce m-au înduioşat profund. Îmi aducea de mâncare, mă sfătuia şi, din când în când, avea câte o mică atenţie pentru a-mi face instalarea mai uşoară. Toate lucrurile acestea m-au făcut să trec cu uşurinţă peste laturile pitoreşti ale personajului.
Vă amintiţi de soţia lui Al Bundy? Ei bine, aşa arăta Georgeta. Colanţi pestriţi (ne)asortaţi la un tricou cu decolteu generos, păr tapat în pas cu moda curenţilor de aer, tocuri ameţitoare şi tălpi compensatorii, gesturi largi şi o voce purtată de vânt în tot cartierul. Devoratoare înrăită de seriale coreene, seminţe şi ţigări mentolate, conversaţia ei, la decibeli înalţi, suna a pustiu. Nu avea şcoală şi nu îi simţea lipsa. Era însă o gospodină desăvârşită din toate punctele de vedere. Avea casa cea mai curată, mâncarea cea mai savuroasă, toate orătăniile năpăstuite de soartă îşi găseau adăpost în curtea ei, oază luxuriantă mângâiată zilnic de mâna ei verde.
Georgeta se luase cu Ionel de la o vârstă fragedă. Provenind dintr-o familie nevoiaşă, altă perspectivă nici nu putea spera în afară de măritiş. Și nici acesta nu ştim dacă s-ar fi produs. Dar, când bruma de cultură nu reuşeşte să acopere nici măcar partea de anatomie şi reproducere, se ajunge la sarcină şi, de acolo, dacă bărbatul e bărbat, la măritiş. Viitorul tată nu corespundea neapărat visurilor ei de fată, dar, decât să crească singură un copil, mai bine să se mărite.
Ionel era un bărbat bun, drept, cu frica lui Dumnezeu, iubitor şi gospodar cât încape. Nu a ezitat o secundă să o ia de nevastă şi să o ţină acasă pentru a creşte copilul. Apoi a mai venit un copil şi încă unul, iar anii s-au scurs într-un ritm lent, calm, în care ea îşi vedea de ale ei, el de ale lui şi, din când în când, îşi vedeau împreună de ale lor. Copiii au crescut şi, într-o zi, cuibul a rămas pustiu, puii luându-şi zborul. Lucrul acesta l-a întristat pe Ionel, şi aşa obosit de atâta muncă. Georgeta, în schimb, putea în sfârşit să facă ce voia ea cât era ziulica de mare. Cam aici rămăsesem cu informaţiile şi, în ziua în care am felicitat-o pentru minunata vârstă de 50 de ani, am aflat cu bucurie că urmau să fie bunici.
Ieri, după câteva luni bune de la ultima noastră conversaţie, am primit un mesaj de la ea. „Victoriaaaaaaaaaaaaaa”. Aşa sună întotdeauna mesajele ei, nu numai în scris, ci şi în realitate. Prinsă în întâlniri, nu am reuşit să răspund, dar acelaşi mesaj trimis de patru ori mi-a semnalat că are ceva important de spus. Gândindu-mă că s-a născut nepotul, îi scriu. În secunda următoare, reacţionează:
– Divorţeeeeez!!!! M-am îndrăgostit de un italian!!!
Am crezut că fac apoplexie.
– Ai înnebunit?!
(Da, ştiu, nu este prea elegant, dar această replică reflecta perfect starea mea de spirit.)
– Sunt praf! Iar el nu m-a ajutat cu nimic!!!!! îmi scrie ea.
– El, cine?!
– Ionel! Cine?! Să nu-l mai văd! Am terminat! Fată, iubeeeeeeeeeesc!
Mintea mă doare, dar momentul este crucial. Nu am timp să cer detalii, vin detaliile la mine, haotic, într-o avalanşă de mesaje dezlânate din care încerc să înţeleg ce se întâmplă.
– Sunt înnebunităăăăăăăăăăă!!!!!!! (V-am spus deja că toate mesajele ei sună ca un strigăt…)
Se vede, îmi spun, fără a-i mărturisi.
– Mi-am găsit sufletul perecheeee, îmi scrie din nou.
Sunt năucită. Trebuie să o fac să iasă din onomatopee pentru a afla, totuşi, ce se întâmplă.
– Cine e?! Când l-ai cunoscut?
– Ne ştim de două zileeee! Și suntem praf! Ne iubim la nebunieeeeeeeeee
La nebunie, da… De această dată, nu mă pot abţine:
– Uită-te la Frozen, Regina Zăpezilor. Ai dat în mintea copiilor!
– Acum a intrat să-mi spună că mă iubeşteeeeeee Aaaaa Mooooor Mă cere de nevastăăăăăăăăăăă
Iar eu am impresia că am intrat în X Files! Este evident că draga mea prietenă şi-a pierdut definitiv minţile şi că orice aş spune eu este inutil. Mă aventurez totuşi într-o tentativă à la Don Quijote:
– Două zile nu înseamnă că vă iubiţi… Sunteţi necopţi amândoi!
– Dar avem 50 de ani amândoi! îmi răspunde ea prompt.
– Unde l-ai cunoscut?
– Aici! (însemnând, evident, pe internet)
– Aş fi băgat mâna-n foc!
– Ceva extraordinaaaaaaar Știi cum îmi bătea inima? Mooooor M-a copleşit Dacă îţi dau să citeşti înnebuneşti Suntem născuţi în aceeaşi zi aceeaşi lună acelaşi an Suntem la fel gândim la fel
– Mie îmi sună a cuvintele din cântec… îi spun, fiind sigură că ironia mea făţişă va trece neobservată.
– Uite ce îmi scrie „My heart, my love, our love is beautiful, to tell you how much you mean to me, and my only passion is you. You came into my life and I don’t want to live without you, you are everything to me. Bla bla bla…”
Să-i spun că şi la el pare o compilaţie de versuri din diverse cântece sau să o las să descopere singură?! Dilemă. Dacă ar fi să reproduc aici sutele de mesaje pe care mi le-a trimis în euforia iubirii, aş mai scrie un roman. Dar cum am deja unul în curs, de această dată nu voi face decât rezumatul.
Viaţă socială, în afara celei de familie, Georgeta nu a avut. Dar cu plecarea copiilor de acasă, o a doua tinereţe zglobie a prins-o în mreje, făcând-o să călătorească (virtual) în toate colţurile lumii. Sincer, nu îmi este foarte clar cum, noţiunile ei de limbi străine fiind o mare necunoscută pentru mine. Cert este că a cunoscut din ce în ce mai mulţi oameni (bărbaţi…) şi, din una-n alta, a ajuns la italian. Înţeleg mai bine ca oricine fenomenul prin care îndrăgosteala se substituie discernământului, aşa că o vreme am încercat să îi vorbesc pe limba ei, pledând întoarcerea la realitate. În disperare de cauză, m-am predat şi, râzând cu poftă, i-am urat din toată inima să fie fericită. Eram pe punctul de a abandona pasionanta noastră discuţie, chemată de datorie, când i-am citit ultimul mesaj:
– Vai cât îl iubesc pe ăsta! Am 6.
– 6 ce?!
– Iubiţi pe Facebook. Toţi m-au cerut de nevastă. 7! 3 americani, 2 spanioli, 2 italieni. Ce să fac? Pe cine aleg? Spaniolul a zis că în toamnă ne căsătorim, americanul vine peste 3 luni să ne căsătorim, celălalt italian, peste 6 luni…
La punctul acesta am cedat nervos. Mă tăvăleamla propriu pe jos, de râs, nevenindu-mi să cred că ceea ce mi se întâmplă este adevărat. În ciuda înţepăturilor mele „superioare”, eu chiar ţin la femeia asta, pentru că are un suflet nemaipomenit de bun. Și mi-e milă de mor de omul acela, Ionel, care probabil nici nu ştie ce pacoste i-a căzut în cap. Povestea aceasta este o dramă în sine. Dar eu nu mă puteam opri din râs, pentru că nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la replica personajului lui Creangă, care spunea cu înţelepciune: „Bre! Mulți proști am văzut eu în viața mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea toată! Și de-oiu găsi mai proști decât voi, m-oiu mai întoarce acasă. Iar de nu, ba.”
Pe Victoria o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce e țara noastră (vorba vine) cum e ea
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Despre respect, responsabilitate și sprijin reciproc dincolo de tastatură și celebritate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
