Femeia din umbră

Adriana Tîrnoveanu

17 October 2016

adriana-tirnoveanuCăzuse demult de pe piedestal. Era o oarecare, o trecere fantomatică, o femeie fără răgaz, fără tihnă, care mergea cu pași mici și apăsați, ca și când ar fi vrut să pecetluiască locul și să lase ceva în urma sa. Acum, doar ecoul o mai însoțea și chiar și acela se risipea într-un negru în care înainta ca într-un tunel transparent, dar știut de ochii cu lasere văpaie, singurii care o mai puteau ghida pe drumul fără jurământ. Inima o trădase demult. Bărbatul nu încă, viața, poate, dar și-așa știa că fusese ca o castelană dintr-un castel de cărți dărâmat de vântul neîncrederii.

Se împiedică și căzu. Ochiurile ciorapilor săi de mătase se certară iute între ele și dezveliră un genunchi fin, ușor zdrelit. Pur și simplu, se așeză. Un copac ciudat îi era martor tăcut. N-avea să știe că e un arbore catalpa, nu auzise niciodată, în puțina sa existență, de denumiri sofisticate, doar de lucruri pe care le putea atinge. Așa funcționa ea. Caviarul îi părea o extravaganță, de exemplu. Nu gustase niciodată, în schimb. Printre puținele sale excentricități era țigara pe care n-o lăsa, nici măcar acum, când își număra paralele din pungă. Își aprinse una, cu greu, sub adierea vântului care-i tot stingea chibrit după chibrit. Avea o slăbiciune pentru cutiile cu chibrituri, pentru bețele acelea firave care îi păreau torțe dătătoare de lumină. I se cuibărise în suflet sentimentul că-i seamănă. Mici, fragile, cu gânduri roșii în vârf, ce mai mereu scăpărau în moment neașteptat. Ardea prea repede, patima o consuma până la epuizare. Mereu pișca conștiințe, așa cum îi pișcau ei acum degetele sub arsura aceea de rugină cu miros de catran.

©Bill Brandt

Fuseseră în contratimp; când l-a iubit ea, nu a iubit-o el, când s-au iubit amândoi, nu i-a iubit viața. Le-a dat palme, le-a strâmbat arborele iubirii și mai mereu, alături, păreau ca într-o mașină cu șasiu strâmb. Ea tragea hăis, el cea. Erau, deopotrivă, amețiți de succes și tinerețe. Ea, frumoasa frumoaselor, blonda răvășitoare, mică precum o bijuterie cu ştaif, nu se mulțumea niciodată doar cu ochii celui pe care soarta i-l hărăzise. El, Adonis veritabil, omul care începea propozitia despre sine și o încheia la fel, erau parcă la concurență într-un concurs de frumusețe, fără sens și premiu. Totuși, funcționau așa, în preocupări caline, împărțindu-și cremele, cămășile albe, sacourile și obiecte fără personalitate, nimicuri care-i făceau potriviți în toată nepotrivirea lor. N-ai fi crezut că ea nu terminase liceul și că el e doar un coate-goale cu pretenții, însă, de boier. Totul i se cuvenea. Era frumos, adulat, dorit, era mulțumit și mereu se trezea spunând vestita replică „eu am școala vieţii” de parcă asta justifica într-un fel ceea ce îi lipsea sau prisosea. Când ieșeau în lume, toate privirile se aținteau asupra lor, doar că ei păreau nişte caleidoscoape vii care trimiteau, fiecare în parte, o sumedenie de lumini cu subînțelesuri și mulțumiri tacite pentru aprecierilor venite din colț de zâmbet. Își consumau banii pe nimicuri și apoi treceau la diverse scheme de a-i obține cât mai ușor. Gândeau la fel, se foloseau identic de farmecele personale; ai fi jurat că nu sunt soț și soție și că-s doi frați care au ieșit să-și vânture frumusețea în lume.

Trăiau într-o garsonieră superbă, cu privire spre blocul vecin – moștenirea lui de la o mătușă. Miracol pentru viața lor. De aici a și pornit totul, de aici a început ea să simtă ochi care atentau la liniștea lor aparentă. În lunca verde a frivolităţilor de ocazie se strecurau curiozităţi străine. De după perdele, ghiceai insistența. După gesturi, știai exact următorul pas. Pentru prima oară, în ea se instala must negru de gelozie. Clocotea. Femeia din umbră îi era inamic, deși nimeni nu declarase război. El se plimba ca un păun, mândru nevoie mare de pasiunile pe care le declanșa doar la simpla apariție, iar, în scurt timp, ea se trezi pândind de după perdele, încercând să descifreze siluete și povești pe care doar le bănuia. Devenise la rându-i femeie din umbră, obsedată de povestea drobului de sare. Era convinsa că e acolo. El cu ea, încălcând pactul lor „ca niciodată să nu”.

Își luă inima-n dinți și se porni în descoperirea adevărului. Ieși de după draperii, afară, în stradă, ascunsă bine – credea ea – așteptând să iasă de la femeia-ispită. Fuma țigară după țigară, cu ochii pironiţi în lumina dormitorului. Într-un târziu se stinse, dar nimic nu prevestea că ar și iesi cineva din scara blocului, dar, ca într-o telenovelă previzibilă, râsul umbrei-rivale era cel care o înfioră. La brațul ei un alt Adonis, dar nu cel știut. Se-ntoarse pe călcâie și-și privi în ochi bărbatul care stătea pe bancă, de ceva vreme, la doar o mână întinsă de locul în care se afla. În nebunia ei, nu-i simți prezența, iar el, ca un doritor de bile albe, se făcu ca nu pricepe de ce ea juca bătuta în jurul unui copac de pe aleea lor. Și cum niciunul nu se grăbea să justifice ceva, ea se-ntoarse pe călcâie și fugi în direcție necunoscută. Habar n-avea ce va face, nici nu conta. Realiza că dacă se întoarce va fi cu siguranță tentată să fie, în alt timp și loc, …femeie din umbră. Căzuse de pe piedestal, adevărat, dar nici soclul nu avea cine știe ce stabilitate.

Mai fumă o ţigară şi trase cu putere de ochiurile deșirate ale ciorapilor. În definitiv, asta era ea acum, o umbră cu genunchi zdreliți și ciorapi ferfeniță. Exact ca sufletul său și, cumva, se liniști. Porni încet. Privind-o, vedeai fum albăstrui de țigară și sigur ți s-ar fi părut că plutește, că-și mișcă brațele ca într-un balet contemporan, doar că pe alee se auzeau ecourile pașilor săi pecetluind, parcă, o poveste.

Pe Adriana o găsiți întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Timpul maturizării – L’Avenir/Things to Come

Am știut că ești tu

Am învățat că…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,417 views

Your tuppence

  1. Lamiita Petre / 20 October 2016 19:45

    Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă.(N. Iorga)

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro