Fiecare are o Umbră

Iris Claire

3 July 2017

CLARA CÎRSTEAÎn ea erau două – Iris și Umbra ei. Se-nțelegeau bine. Din când în când, Iris se retrăgea, iar Umbra îi lua locul. Acum Iris plecase.

Se retrăsese în locul acela al ei, știut numai de ea. Era nisip, unul fin și fierbinte, soare, cald și mare. O, marea molcomă, cu valuri care se formau ușor spre țărm și se spărgeau surd pe plaja întinsă. Stătea pe mal, cu capul pe genunchi, într-o poziție învinsă, iar degetele măturau nisipul în grămăjoare mici. Aripile altădată mari, semețe și impetuoase, stăteau frânte alături, Iris se debarasase de ele, nu mai voia nicio greutate. Venise aici ca să scape de gânduri. Dar ele o însoțiseră nemiloase. Își șterse nasul cu batista roșie (da, întotdeauna roșie), nu venise cu ea aici, nici nu știa că avea s-o folosească, se trezise cu ea în mână și o acceptase fără să întrebe. Voia doar să curgă. Singură, fără gânduri. Înălță capul privind în largul mării. Fără să gândească prea mult, aruncă batista care flutura trist, bătută de briză și intră în apă. Era caldă, iar Iris o primea ca pe o îmbrățișare prietenească, mult așteptată. Intră mai mult, la țărm valurile se spărgeau și nu asta își dorea. Se scutură deodată, iar gândurile zburară debusolate, luându-se la trântă cu valurile, într-o încleștare nebună. Iris alergă mai mult, se simțea acum eliberată și ușoară. Înotă în larg, privi înapoi la gândurile sale care se luptau cu valurile și se întinse într-o plută relaxantă, ușoară și mult-dorită. Își depărtă brațele în lateral, cu capul scufundat pe jumătate în apa caldă și deschise ochii. Privi cerul. Era gol, ca și mintea ei, acum eliberată. Asta dorea. Liniște, una cumplită, o liniște surdă care, paradoxal, să-i pună presiune pe timpane. Plutea calm, iar marea o purta lin, primind-o în brațele ei, simțea că e obosită și se oferea să o ajute. Venea de multe ori aici, se stabilise o legătură strânsă între ele două și se bucurau una de cealaltă. În tăcere, într-o acceptare de la sine înțeleasă, fără condiții și impuneri.

femeie aripi

Cerul era curat și ochii ei puteau să-l măture, deși era un soare puternic. Nu știa cât timp trecuse de când plutea, dar simți deodată că lipsește ceva. Aerul se schimbase și Iris privi spre mal. Umbra sa se întorsese pe neașteptate și stătea cuminte pe țărm. Oftă și pluti înotând ușor, fără grabă. Gândurile o văzură și zburară lin spre ea, căutându-și fiecare locul, se înmulțiseră, erau mai multe și ea iși duse mâinile la frunte, ca și când le-ar fi rânduit cumva, să nu o asalteze toate odată. Ieși din apă, marea se lepădă de ea cu repeziciune, nu mai era udă. Se așeză în fața Umbrei și spuse obosită:

– E prea devreme.

– Întoarce-te. E timpul, o auzi și Iris își scutură pletele într-un „nu” hotărât.

– Nu încă. Du-te-napoi! strigă și se așteptă ca sunetele ieșite să zboare în văzduh însoțite de trena obișnuită și să păteze aerul cu dâre încărcate de ecou. Dar nu se întâmplă așa. Sunetele căzură greoaie în nisip, iar Iris trebui acum să pășească cu grijă, să nu le calce, să nu se trezească, să nu o asalteze, n-ar fi suportat.

– Lumea te-așteaptă, este dincolo, nu poți fugi la nesfârșit, insistă Umbra-i.

– S-aștepte. Vine o vreme când trebuie să te desprinzi. Eu cred că a venit.

Umbra călcă grăbit pe urmele pașilor ei mici, mărunți, dar hotărâți. Se așeză în fața ei, oprind-o și o mângâie pe obraz.

– Nimic nu trebuie.

Iris privi în ochii ei. Ai Umbrei. Își zări acolo gândurile reflectate, îndoielile, temerile, ah, câte erau la număr! De ce s-ar întoarce? Ar mai sta un pic aici. Să-și lingă rănile. Nu erau adânci, nu erau de netrecut, dar o sâcâiau, o impiedicau să vadă dincolo de ele.

– Ce ar putea să mă aștepte dincolo? Am mai fost și știu cum e.

Umbra încercă un zâmbet, nu-i reuși, așa că se întunecă la loc.

– E lumea, draga mea! N-ai spus tu că-ți place zgomotul? Că-ți plac oamenii? Că-ți place să se-ntâmple? Să curgi cu ei, să te lași purtată în vârtej, să te amesteci și să nu mai știi de tine?

Iris se revoltă:

– Ești o nesăbuită! Mi-ai ținut locul, ai văzut vârtejul, amețesti dacă rămâi acolo, îți pierzi identitatea, uiți cine ești, te zbați degeaba, vei fi copleșit! Cum ai scăpat de-acolo?

Umbra își privi picioarele. Erau întunecate, până la urmă, era doar o părere, nisipul sclipea curios pe urmele lăsate de ea. Oftă și își privi stăpâna.

– Tu nu-nțelegi? S-a-ntors. Te-așteaptă.

Cuvintele căzură în gol. Iris nici măcar nu tresări.

Și-atunci se stârni vântul. Unul copleșitor, nu atât cât să te deranjeze, ci cât să-ți atragă atenția. De undeva, din neant, reapăru batista roșie. Plutea pe aripi nevăzute, avea un drum al ei și, văzând-o, Iris simți. Cineva o aștepta dincolo. Acum știa.

Întoarse capul șovăitor spre Umbra răbdătoare.

– Atunci, nu mai pot rămâne?… Și… dacă mă ard din nou?

– Ce simți acum? o întrebă Umbra, punând o mână ușoară pe umărul ei fragil.

– Că sunt incompletă.

– Dincolo te-așteaptă tot. Și bucățile lipsă. Căutarea lor va fi o nouă provocare.

Iris ridică din umeri. Își adună aripile și le anină cu greutate, după ce le desprinsese cu atâta ușurință. Și plecă. Nu privi în urmă nici când auzi ceva trântindu-se zgomotos. Nu era decât o ușă…

…de fapt, TOATE ușile.

Pe Clara o găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Femeile nu se simt nici femei pe deplin, dar nici bărbați perfecți nu pot ajunge

Următorii de pe facebook

Nu mai vreau să fiu fraieră, am obosit!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,676 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro