M-am uitat pe listă de jos în sus până mi-am găsit numele. 13. Locul 13, la egalitate de puncte cu locul 12 și locul 11. Primele 12 se calificau în finala națională a campionatului de șah. Am început să plâng deși nu îmi mai păsa de rezultate de ceva vreme. Relația mea cu șahul nu a fost niciodată constantă, ci o combinație tare fluctuantă de dragoste și ură. Am avut concursuri la care am ieșit prima și concursuri la care am ieșit ultima, chiar dacă participantele erau aceleași. Câteodată mi-era frică să mut. Dacă greșesc acum și pierd? Uneori frica asta se transforma în groază. Într-un monstru al groazei. Un monstru care venea să mă mai întrebe ce fac din când în când. Uneori îl lăsam să stea cu mine. Chiar și acum, rar, dar mi se mai întâmplă, pot simți exact ce simțeam atunci. Uneori cred că pierdeam intenționat, să văd care este cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla. Da, frica asta de eșec e un monstru.
Am terminat povestea cu șahul, dar nu și pe cea cu monstrul. A crescut odată cu mine pentru că i-am dat motive să nu plece: examenul de conducere picat prima dată, un magazin de haine falimentat, o facultate neterminată, o grădiniță lăsată în urmă, câteva Nu-uri și altele, mai mici ce-i drept. Relația mea cu El s-a transformat când mi-am dat seama că îmi strică unele planuri. Parcă mă ținea în lesă. Mă trezeam uneori că renunț la proiecte, doar așa… de chichi michi, de 3 lei ridichii. Când i-am zis pe nume, Frică de eșec, s-a aprins beculețul.
Am făcut listă cu eșecurile și am concluzionat că frica asta e ca frica de ursul din pădure. Știu că există, dar nu prea am șanse să mă văd cu el. Și oricum, dacă ne vedem, am pușca la mine. A fost momentul în care monstrul s-a dat de trei ori peste cap și s-a transformat într-un monstruleț colorat, simpatic și prietenos. Un monstruleț care mă ridică de pe jos și mă scutură de praf, dacă e cazul. Acum, tocmai ne împrietenim mai tare, ne conectăm puternic. Sunt la campionatul european de curling (i se mai zice șah pe gheață), parte dintr-o echipă insuficient antrenată, pregătită să învăț, indiferent de rezultate. În ultimul meci jucat, când pierdeam, după ce mi-a trecut prin cap ca un TGV gândul Nu mai suport să pierd. Mă las!, mi-a apărut alt gând, care s-a hotărât să stea, nu să treacă: Nu mă las, dom’le! Nu mă las până nu ajung să joc foooarte bine!
Sunt conștientă că nu mă va lăsa niciodată în pace, dar atâta timp cât e colorat și simpatic, putem scrie povești frumoase împreună.
Pe Daiana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
